Şi cu acest volum de poezii, intitulat orfic „Şi Luna era verde”, dar şi antirom\neşti, Ion Căpruciu e un poet autentic, scoborâtor desigur din Anton Pann şi Ion Pillat. Strunele căpruciene au acorduri tradiţionaliste, însă imaginarul dobândeşte trăsături vaticinare.
Locuindu-şi spaţiotimpul iniţiatic, poetul ritualizează relativul, profanizează metafizicul rechemat să remodeleze postmodernismul tare obosit în ultima vreme şi… curat apocaliptic.
E vremea ca vocea lui Ion Căpruciu să readucă poezia pe calea regală a limbajului seducător. În „Casa fermecată a limbajului se oficiază devoalări ale Absolutului”. Oximoronul repercutează aluvionar, ca o „Deltă-de-lumină”, iar poetul „dincolo de bine şi rău” constată, nostalgizând hermetic şi mirobolant, că „îngerii îi ţin deschise porţile de intrare în vise”.
De altfel poetul e un pacifist, elogiază „gloria iubirii”, cântecele vechi constituie pentru el „un rezervor transfinit” de „seninuri de Joi”, căci folclorul românesc se vădeşte a fi inepuizabil, iar matca balcanică mereu fermecată de toposuri arhetipale.
„Pânza freatică” a poeziei căpruciene este de o densitate de cristaluri alegoricometaforice, întrucât au(c)torul sporitor de înţelesuri criptofanice îşi asumă menirea lui de povestitor liric precum Creangă, Sadoveanu, Ion Gheorghe ori Nicolae Al Lupului.
„Copilul din basm” – vecin cu cel al lui Viorel Gârbaciu din Teleştii de peste Bistriţa – este un culegător de eresuri, care, într-un athanor alchimic, le transformă în dicteuri liricoidale, învăluite în aburii unei melancolii echatipice.
Vraja rupe blestemul, iar pastelul redevine „mai albastru ca albastru”.
Închei cronica de faţă cu un poem realmente fabulos intitulat „Albastru de verde” (Căpruciu, 2019, p. 40):
Albastru de verde
Lan de grâu
umbra pământului la amiază
corbi urcând pe aripi
până la cer
eu cred tu crezi
realitatea abia se vede
din dragoste se nasc pruncii
nimeni nu moare
între pământ și cer
nu e păcat
că te ţin braţe
ca un pom lăudat
ai vrut m-ai rugat
şi te-am sărutat
Frumuseţea ta s-a trezit
şi lumina s-a împătrit
din înalt până în mai înalt
Stau de vorbă cu pădurea
vântul împrăştie norii
şi pământul s-a înstelat.
Ion Popescu-Brădiceni
