1. Un vechi umorist
Pentru că în Gorj, a trăit și a scris poezie umoristică Ion Cănăvoiu, pentru că în Glogova locuiește și practică speciile genului comic Nicolae Dragoș, pentru că le-am fost și le sunt coleg și amic de condei alimentat cu satiră și cu sarcasm și cu ironie critică, iată-mă redactând această cronică literară despre o carte de rondeluri a lui Valentin David, un aspirant la titlul de membru al U.S.R., de ceva vreme.
Cu o operă deja consistentă, acest vechi umorist este totodată un la fel de autentic scriitor de fabule: aplicații pe teren social-politice pe teme de actualitate, pe subiecte stringente, vădind și exploatând situații dintr-o Românie într-o „eternă tranziție” și într-o mereu „stupidă stare de lucruri”.
Rondelul e o formă fixă cu aspre cerințe prozodice; cel care se încumetă să-l abordeze, are în spate o moștenire macedonskiană inegalabilă. Motiv suficient ca David Valentin să restructureze din mers paradigma „en garde, cu flori, sare și piper”.
2. O pedagogie a bunului simț
Discursul rondelian curge melodios, iar eul a(u)ctorial este revendicat de personajul histrionic dinăuntru și adjudecat de un protagonist al unor paradoxuri în care contrariile se atrag ca să genereze o nouă unitate.
Vocabularul rondelurilor e poetic, deși mesajul lor satiriconic e transparent. Gramatica, supusă protomodelului clasic, e antifrastică, e ludicosentențioasă (adică de-o retorică dezinvoltă și accesibilă oricărui cititor kairicizat), mai ales când recurge la comparații (adică paralelisme livrești), la metafore firești și la îndemână, încât literatura ca act de comunicare, asumat, voit, drept pedagogie a bunului-simț, reprezintă (hai să nu-i spun mesianică, din pricina conotației grandilocvente – n.m., I.P.B.) și o necesară, strict vindicativ atitudine.
3. O ontofenomenologie la purtător
Poetul satiricosocialopolitic se exprimă autoreferențial, pendinte de mai vechiul canon postmodernist; dar atitudinea lui trialectică, terținclusivă, face trimitere la mai noul transmodernism, aferent literar al cărui promotor sunt din 2020 încoace, într-o țară saturată de „prozaisme” lipsite de idei, de apărat bibliografic asimilat, de cultură generală, de identitate stilistică (adică idiom personalizat).
Șarjele vitriolante ori doar comice, ale lui David Valentin, se întorc în timp la cele mai vechi mituri, la arhetipuri inepuizabile precum Golgota, Anticristul, Paradisul, Esculap, Rai, Ioan, Moș Timp, Democrația, Sisif, Ursa Mare, Luna Nouă, Venus, Galilei, Adam, Eva, Hristos, Aghiuță (Dracul), Arhimede, Andromeda.
În subsidiar, poetul schițează o ontofenomenologie la purtător; arată discrete note baladești și o tehnică a compoziției deseori ireproșabilă, în care forța artistică e temperată de tematica diversă dar sub umbrela unui lirism armonios, în care cuvântul e învestit cu reprezentări plasticizate, rafinate, uneori reveriante; ori dimpotrivă în sensul unui joc aparent naiv și al proiecției disimulate a unei realități imediate (Liliana Toma, pp. 3-5).
4. Aspecte unicitare
Tot, pe un ton generos, Liliana Toma subliniază și alte aspecte unicitare ale universului poeziilor-rondeluri ale lui Valentin David, precum: caracterul vag meditativ, expresivitatea lapidarizată, aerul familiar, acroșarea vremurilor, moravurilor, spectrului politic, reliefarea adevărurilor dureroase în era adaptată unei epoci controversate (1990-2020) la adresa căreia are reacție spiritul viguros, experimentat, sigur pe conceptele disimulate inteligent, supuse analizei critice usturătoare și caricaturale.
5. Alte trăsături ale scriiturii
Adaug eu însumi alte trăsături ale scriiturii: subjugarea conotativului de către denotativ (ca obiectivul-țintă să fie atins (n.m., I.P.B.), devianța rechizitoriului spre fresca socială disipată crunt de marasm, grotesc, ridicol, tristețea irepresibilă, duplicitar, vocația subânțelesurilor (ce te obligă la o relectură atentă, spărgătoare de coduri, fie ele civile, morale, etice, estetice, politice etc.); valorificarea unor mijloace specifice rondelului cu o rară naturalețe; promovarea protestului cu nuanțe zeflemisitoare-persiflante; și a râsului ca terapie colectivă; cultivarea figurilor de stil fie reconfortante fie imprevizibile; afișarea jovialității fără nici un trac și a reverenței în fața Măriei Sale cititorului de azi și de mâine.
David Valentin execută un balet al semnificațiilor suficiente sieși dar mai toate „bombe nucleare cu ceasul amuțit”; ori majoritatea poartă o mască („de un aer tâmp, hilar, dar în relevanță subtilă își lovesc ținta la sigur, nepreaștiind ce-nseamnă milă, „dar c-un cârlig disimulat subtil”).
Poeticitatea sa e ireductibilă la un tipar semiotizat, ceea ce-i, desigur, de bine; căci în finalul volumului „Rondeluri cu flori, sare și piper” [1], poetul ne informează ductil: „În mine port fiorul ancestral / Zburând cu două aripi colosale, ca un Icar, în zborul sideral / și când mă chinuiesc dureri de șale!” / De la distanță sunt un om normal!”
De drept și de fapt, rondelul este în aplicația lui David Valentin un câmp de forțe, de semnificații eticomorale, ironico-sarcasmice; un catharsis antitoxic; un sistem de apărare împotriva unei istorii perverse; armă de denunțare a guvernărilor, „în care moare orice vis / pe drumuri paralele către zare”. Poetul e un proscris care, „călcând damnat pe sensul interzis, / cu lanțuri agățate la picioare” va fi învins de jocul politic „fără lege și morală / o scârbavnică ciordeală”.
Limbajul este puternic, ca experiență a lucrurilor amendate dur, explorează o realitate cu fracturi „ca-ntr-un film de groază”, una în care „se tot perindă sumbre camarile / cu vorbe goale, votul îl vânează”.
Cum ar conchide Linda Hutcheon, de-ar fi în situația de-a comenta o asemenea carte, David Valentin practică un discurs care afirmă și neagă, uzează și abuzează ironic de convențiile în cadrul cărora operează, cu fermitate și în același timp viguroasă stilistică de gen.
Ion Popescu-Brădiceni, scriitor, doctor în filologie
