Cronică de carte – Poveşti şi povestiri despre o viaţă de copil

254

Vârsta ingenuă e vârsta ideală a adevărului. Copilul deschide ochii asupra lumii care i se oferă. Se miră de tot ceea ce vede, iar prima formă filosofică şi de existenţă transcendentă este mirarea.

Mirările Liviei-Maria Neamţu s-au transformat în culori şi cuvinte. În culori construite parcă natural şi în cuvinte scrise la fel de firesc. Şi totul: text plastic şi poveste (sau povestire) stă sub semnul jocului; căci cea dintâi expresie a culturii este jocul. Prin ludicitate, orice copil îşi va câştiga mai târziu luciditatea discursului raţional şi, când e cazul, expresivitatea artistică.

Cartea Liviei-Maria Neamţu „Poveşti şi povestiri despre o viaţă de copil” este elaborată cu o dezinvoltură a copilăriei care, cu plugul inefabil al imaginaţiei dezlănţuite, desţeleneşte primele ogoare ale poeticii şi chiar pe cele ale esteticii. Demersurile ei, inevitabil postmoderne, din cauza unor carenţe ale învăţământului actual românesc, reuşesc însă, prin puritatea bagajului ficţional şi al transpunerii lui în actul scrierii, prin calitatea resurselor originare, nealterate prea tare de achiziţiile intelectuale, specifice uceniciei într-ale învăţăturii, să emoţioneze: or emoţia născându-se în cititori s-a şi ivit ideea că literatura, ca şi mitul, ca şi basmul, ca şi fabula, îi dăruie omului încă o parte de suflet pierdut prin căderea în istorie, recuperată de printre meandrele necesităţii politice.

Descoperind-o pe fetiţa scriitoare şi pictoriţă, Ana Daria Ionescu-Haidău are meritul de a fi promovat, şi garantez, eu însumi pentru această afirmaţie, un talent autentic, născut şi făcut totodată, cu harul de a glisa mereu scriitura dinspre real spre fantastic, de a popula dicţiunea curentă cu personaje fabuloase al căror statut civil, perfect verosimil, impune un nou regim al secretelor, al misterelor aduse din criptic în fanic. Au înmugurit în zorii acestei cărţi însemnele unei personalităţi frumoase care, uneori în plină dihotomie conotativă, se descurcă excelent redactând fie un succint eseu (vezi „Secrete”) unde autoarea încearcă definiţia apodictică şi izbuteşte cu brio, fie în alte proze pe care nu le mai numesc, dar le recomand, spre negrăbită lectură.

Situaţiile inedite, schiţate narativ şi hermeneutic de Livia-Maria Neamţu, îl seduc pe partenerul de drum, îl transportă în lumea paralelă, antimimetică sau corintică, cum i-ar spune Nicolae Manolescu, şi-l lasă acolo in illo tempore să viseze. Împărăţia visului e feerică, dar şi plină de inerente, azi, strategii intertextuale care vor trebui exploatate cu inteligenţă. Micuţa noastră povestitoare are această intuiţie şi simultan aplicaţie de a se pronunţa exact, de a se rosti, cu o precizie matematică, asupra modalităţilor de descriere şi interpretare a structurilor auditive, vizuale, inteligibile şi imaginare culese cu o hărnicie de albină.

Umorul semantic, repet, de o nonşalanţă a scriiturii, care anunţă cu certitudine o viitoare voce auctorială, îi dă artei de a folosi semnele plastice libertate: acea libertate de a reduce arbitrarietatea semnificantului, dar şi de a comunica lucruri descoperite de Livia Maria Neamţu, în cealaltă dimensiune ontologică: aceea invizibilă şi aduse în planul vizibilităţii gramaticale şi psihologice. Desenele par chagalliene, aparţin primitivismului figurativ (e vorba de un curent parizian de ultimă oră) denotă şi conotează plăcerea de a se minuna de legătura indestructibilă dintre lumină şi culoare şi, în acelaşi timp, de a se dezminuna. Ochiul micii plasticiene ştie ce efect terapeutic, cathartic are pictura ca exerciţiu transfigurativ şi ca metodă spre finalul cărţii de a evada în mai profitabila regiune a nonfigurativului, a diseminării şi reorganizării elementelor plastice în noi universuri pragmatice şi ostensiotice.

Ion Popescu-Brădiceni

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here