1. Ispita joyceană
Fostul regizor al Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu”, Neculai V. Ursu, revine în forță cu un roman autobiografic „Moscova crede în licoare”… Și mai nou în război terorist și putinist, comițător de atrocități înfiorătoare.
De debutat, tot eu l-am lansat la Editura „Alexandru Ștefulescu” de care mă ocupam dimpreună cu Antonie Dijmărescu. Despre dramele și comediile montate pe scena din Târgu-Jiu, de el tot eu am scris în presa cotidiană cu bucurie și conștient de talentul său teatral.
„Moscova crede în licoare” e un roman captivant de un umor inteligent scăpărător. Autorul se vădește un narator de cursă lungă, cu bază pe dialog, pe intertextualitate, pe orizont cultural, pe acumulări literare și pe lecturi din marii clasici. Având mereu în memoria-i prodigioasă un model, nu-l imită ci-l aduce într-o transcendență stilistică, într-o arhitextură închis-deschisă, punând în circulație experiențe de viață, atitudini, opinii.
Neculai V. Ursu e un maestru al umorului fie popular fie savant, mustind de moralism și de ficționalul în act itinerant-labirintic, echivalent cu o istorie repovestită cu haz ori dimpotrivă, mordant, satirizator, cu replici încântătoare, cu glume și bancuri miezoase, cu filosofii ontologice adaptate la un discurs epic pe alocuri de o artă a detaliului și a portretului gogoliană ori cehoviană.
Se simte în romanul „Moscova crede în licoare” ispita anti-homeriadei dar și aceea a lui Joyce, căci personajul principal e un odiseic necruțător, înarmat cu vocația descripției dinamice, cu viziunea unui tot unitar, fluent, metastatuar, de o culturalitate organică, de o memorie lingvistică infailibilă și fastuoasă.
2. Istoria care ucide fără preget
Prin urmare protagonistul unei aventuri existențiale tragicomice recurge cu o dezinvoltură motivată ideatic (ba chiar și ideologic-politic) la strategii prompte și capabile să rezolve la fiecare prilej o problematică ori alta, impusă de context, situaționistă, generică și de regulă simultan etică și estetică. Din nefericire, cele aproape 600 de pagini trebuiesc recorectate gramatical, căci, la redactare, cel care a cules conținutul a comis o droaie de greșeli, pe care nu le semnalez deoarece spațiul cronicii nu-mi permite.
În acest roman societal, saga postsovietică, frescă de anvergură impresionantă, pigmentată cu cele mai acute judecăți de valoare, cu cele mai atractive răsfățuri de limbă neaoșă, românească, prozatorul își țese „pânza de păianjen” cu ajutorul figurilor de stil, al tropilor, al mijloacelor tranzitiv-reflexive, neezitând să fie redundant, reiterativ, imaginativ, imitativ, fuzionând mimesisul cu poesisul și fabulația cu semnificația recurentă, vădind bucuria pură a scriiturii transparente dar și cu nelimitate resurse de plăcere a figurii care-și scrie, ea singură, biografia, antrenând-o într-o sarabandă, într-o cascadă de episoade serioase, haioase, grave, meditative, săltărețe, stratificate în profunzime și aspirând la ideea că presiunea istoriei care ucide fără preget poate fi controlată.
3. Lada fermecată cu zestrea cultural-literară
Neculai V. Ursu reintră în biografia mea ca scriitor satiric și realist, amintindu-mi ba de Turgheniev, ba de Bulgakov. Profesia de om al teatrului îi determină scriitura care accede la dramă și la tragic de-a dreptul din absurd și umor năvalnic.
Cu-o aplecare specială pentru detaliul livresc, naratorul autoreferențial demască politica decadentă a Rusiei, care se manifestă în prezent printr-un război genocidic împotriva Ucrainei și Uniunii Europene, totodată dă pe față putreda ideologie bolșevică, lipsa de respect a Moscovei, pentru lucrurile sfinte.
Personajele se înverșunează eficient într-o frescă de propoziții funambulești, ritmul e sacadat, trepidant, laconic, pe alocuri „americănesc”, forsterian.
Prozatorul scoate din „lada-i fermecată”, din rezerva-i de evenimențialitate selectează întâmplări ba freudiene ba gogoliene, ca să le disece „diplomatic”, ori demantelându-le sistematic ca să dea la iveală o societate defectă, alcătuită din specimene dubioase, „animale de companie” dangeroase cu o suficiență de sine explicabilă printr-un laș conformism, de „mameluci amplasați mereu într-o economie – vorba lui I.L. Caragiale – ca și inexistentă, izolați într-o, „veșnicie” medievală, ori amenințați mereu de „organele de urmărire și de observație opresivă, dementă”.
4. Triumful răului
Deci Moscova – s-a vădit – nu crede în lacrimi, ci în licoare, în atacuri sângeroase – repet – asupra Ucrainei, în bomba nucleară și în rachetele intercontinentale. Crede în oligarhi, cartușe, vânzări de arme și vodkă, droguri și petrol + gaze, într-o transcendență goală, pomanagii supuși și libidinoși, cu spinarea încordată și cu limba înghițită, în Cain care s-a ridicat împotriva fratelui său Abel și l-a omorât, în hoardele de bolșevici, troțkiști și fel de fel de bandiți, bestii lipsite de conștiință, sentimente și trăiri autentice.
Neculai V. Ursu se trezește într-o Rusie în agonie, în desfrâu, într-o Moscovă ale cărei străzi sunt invadate de hoarde, gloate, mase debusolate, ori dimpotrivă puhoaie proletare dezorientate: Kremlinul fusese construit peste cadavrele lui Lenin + Stalin (cu origini sinistre în Petru cel Mare – n.m.), azi Putin procedează identic în vederea refacerii monstruoasei U.R.S.S. Oricum, gestul basarabeanului nostru ia în răspăr, la răzuit, la belit pielea unui sovietism primitiv, încărcat de ură, de revanșă și de orice, numai răul absolut să triumfe.
Ion Popescu-Brădiceni
