Cronica de carte – Metaromanul „O poveste de pe Jiul de Sus”, de Ion Cepoi

160

Ion Cepoi mi-a dat încă o carte cu autograf şi-i mulţumesc pentru ea pentru că e altfel: un transroman. Cum adică un transroman (s.m.)? Pentru că dincolo de romanul propriu-zis am redescoperit nişte valori ce păreau uitate / obnubilate: distincţie, graţie, rafinament, frumuseţe, talent, dăruire. Toate înnobilând un discurs narativ transistoric şi transnarativ.

Nu mă joc de-a teoria romanului, căci tocmai am terminat de citit două-trei tratate despre acest gen epic. Ion Cepoi e mai ambiţios, căci, ca personaj, Omul de pe front e magnific; ontologia-i patetică dobândeşte peste timp valoarea unor manuscrise literare, într-o manieră (in)voluntară, dacă e să-l citez pe Eugen Negrici.
Din pasta frescei eontice, Ion Cepoi plămădeşte alţi eroi deja legendari precum Emil Prager, soţul Elvirei Godeanu, ea însăşi o zeiţă în carne şi oase, căreia prozatorul, alimentat de documentarist, îi recreează un portret, dorind a deveni „stăpânul” imaginii actriţei, rămas un simbol al feminităţii.
Cu sau fără voie, vrăjit de magia „amazoanei” teatrului românesc, scriitorul columnist îi ridică o statuie trainică din cuvinte şi metacuvinte. Statuia are o conotaţie integratoare căci „O poveste de pe Jiul de Sus” e totodată un studiu despre miracolul numit artă şi minunea care se cheamă actor.
Strategic, metascriitura (care are în miezu-i incandescent autentismul unor mărturii extraordinare despre epocă, societate etc.) este o „emanaţie” a unui ţinut, cum e Gorjul, „în stare a modela – citez – caractere puternice, generatoare de mari izbânzi în plan cultural şi artistic…” (pag. 10).
(Mega)textul (şi transtextul mai ales – a se vedea definiţia conceptului în Genette – n.m., I.P.B.) s-a autogenerat „din dorinţa unei obiective şi lucide (re)prezentări” a imaginii oraşului (care a devenit, nu-i aşa? o meta-imagine). Prima impresie, pe care o lasă la lectură, este tandreţea cu care anvergura modelului este atent desigilată. Grefată pe consistenţa unei elite deja constituite, figura emblematică a Elvirei Godeanu dobândeşte aura arhetipală a creatorului de paradigme în artă, alături, de exemplu, de Tudor Arghezi în literatură, Constantin Brâncuşi în sculptură, Iosif Keber în pictură, Constantin Brăiloiu, în etnomuzicologie, George Uscătescu, în ontologie.
Cu un subţire gust al termenilor cu parfum arheologico-spiritual, investigaţia sociologică (à la Dimitrie Gusti şi Titu Rădoi) se expandează idiomatic şi memorialistic cu menţiunea că precizia descrierii şi exigenţa topofilică sunt desacralizate verosimil şi psihofizic.
Luminosul profil de o rară civilitate al directorului Th. Popescu, construit de V. Maximilian în „Evocările” sale cu o pană sigură, mi se insinuează exemplar în subconştient ca un tragedian de vocaţie, ci nu de ocazie, „Actorul, călătorul prin lume şi prin lumi, acel cineva dorit şi visat de orice suflet romanţios, ţel niciodată atins, pentru că actorul, nu-i aşa, este – aidoma sfinţilor – înconjurat de o aură ce-i conferă singularitate şi strălucire peste puterile de înţelegere ale omului comun”.
Alte adnotări, deloc gratuite, ar voi a sublinia, în compoziţia „poveştii de pe Jiul de Sus” minuţiozitatea, uneori surrealistă, a diseminării factologiei retro româneşti, dar pe deplin motivată stilistic.
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here