Am scris de fiecare dată cu plăcere despre poetul George Drăghescu, în care am crezut neclintit şi cred în continuare.
Au garantat pentru el, ca lirosof, ca poetician postplatonician (în concepţia lui Platon greierele este hermeneutul zeilor – n.m.): Gheorghe Grigurcu, Marian Drăghici, Şerban Foarţă, Paul Aretzu, Ion Pachia-Tatomirescu, Nicolae Dragoş, Ion Trancău, Ion Cepoi ş.a.
Prima antologie de autor, „Urme de înger”, apărută la editura Dacia, în 2005, mă determinase să-l consider un creator cu acces la diferenţă şi un nostalgic al originarului, al Cuvântul autentic, inaugural, care are nevoie de tăcere ca de un fundal de care să se dezlipească, în care să răsune scurt, ca un tunet, şi să lumineze, violent, ca un fulger.
Dar „violenţa” lui George Drăghescu transgresează abstractul, utopia visului, absolutul alternativ, nefăcutul (increatul), în sensul în care limbajul său esenţializat se coace la jarul înţelepciunii, ci nu la flacăra ei jucăuşă, cu limba despicată straniu.
Se comportă precum Sisif, fiind un solitar de felul său, deşi comunicativ – cu valorile solide confirmate, precizez – şi adept, ca şi Tel-Quel-iştii, al izbânzilor artistice obţinute prin muncă susţinută, dar şi prin transparenţa (kafkiană? adică alegorico-simbolică?) a discursului (îl citez – „Artistul – un bob de rouă pe o cochilie de melc”). Zgârcit, mereu retractil, mereu autoreflexiv, mereu obsedat de cine ştie ce urmă de retorism… vid care, şi ea, trebuie ştearsă.
Aşa că pentru George Drăghescu, sfârşitul Artei e pe-aproape…; el anticipează poezia ca amurg al limbajului, ca ex-fondare, ca împingere de sine a acestuia către graniţele tăcerii („Pe Masa Tăcerii/ furnicile/ ţin un concert” – paradoxul nu e atât ironic cât rarefiere a semanticii în vederea regăsirii rostirii lipsită de sunete, adică poieinice).
La fiecare, a noastră, reîntâlnire, cu o halbă de bere în faţă şi cu o cafea reconfortantă, ascultăm „limba liniştii” împreună. Aceasta este o „traducere” a unor structuri semantice de adâncime, care ies din noumenologic în fenomenologic (din criptic în fanic, din sacru în profan, din mit (arhetip), în metafora vie („A trecut vântul;/ părul iubitei/ frunzărit”).
Însă structurile de suprafaţă, stratificate, tind către o gramatică universală, auditiv-vizuală (deci abstrasă în Unitate – n.m.) a cărei stilistică se bazează pe tropul cel mai complex care poate da seama de universul ontologic secund care este opera de artă: metafora simbolică (adică infinită, mijlocind lucrarea cea mai productivă a imaginaţiei şi aceea care produce, prin nedeterminarea-i sugestivă, starea poetică prin excelenţă – n.m.). Citez din „Acasă la greieri”, din nou, cu o nereţinută încântare: „Graţia cuvântului: să spuie un cuvânt şi iarba să facă o reverenţă în faţa lui”; „Profunzimea se învaţă la şcoala morţii”, „Un sentiment poate avea greutatea unei stele”.
Aceste micropoeme (arte poetici minimaliste antologice – n.m.) nu au atât o funcţie artistică cât una cognitivă: de a revela mereu misterul, preocupare de căpătâi a poetului gorjean, autonom şi autotelic, teologic şi teleologic; această metaforă, revelatorie (Lucian Blaga), transcende poetica şi stilistica, atingând zonele antropologiei şi metafizicii. Iată un mister relevat în legătură cu greierii „Muzica greierilor adoarme îngerii şi trezeşte spiriduşii”; sau în legătură cu „Poarta Sărutului”, care „se deschide/ până la Dumnezeu”; şi, de ce nu?, în legătură tot cu… frunzele: „Toate frunzele/ poartă autograful/ lui Dumnezeu”.
Rândurile de faţă, metatextuale, se vor un comentariu critic la cea de-a doua antologie de poezie a lui George Drăghescu; intitulată fericit – cum altfel? – „Acasă la greieri”. Este girată de Universitatea „Petre Andrei” din Iaşi, în prestigioasa colecţie «Opera Omnia/ Poezie contemporană», şi scoasă elegant şi într-o estetică impecabilă de editura Tipo Moldova, coordonatorul seriei fiind Valeriu Stancu, iar redactor: Aurel Ştefanachi. Doi gorjeni de excepţie şi-au adus şi ei contribuţia: Tiberiu Grigoriu a asigurat culegerea şi tehnoredactarea, iar Teodor Dădălău: fotografia de pe coperta 1 (reuşită, poetul mirându-se, introspectiv, şi retrospectiv totodată, asupra lumii al cărei interpret sensibil şi inteligent este, de pe pragul dintre Sine şi Eu – n.m.).
Volumul, realmente reprezentativ, merită cu prisosinţă remarcat, căci el semnifică autoritar un vârf al literaturii gorjene de ieri şi de azi. Iar eu l-am cronicărit, zâmbind complice căci – desigur, nici nu mă îndoiesc – „cronicile despre greieri sunt scrise de lună”, iar eu, criticul literar, va trebui să fiu considerat un… lunatic.
Ion Popescu-Brădiceni
