Primii oameni au avut credința liberă de orice îndoială cu privire la existența lui Dumnezeu, adică nu s-au îndoit deloc de existența lui Dumnezeu, pentru că legătura dintre om și Creatorul său era directă, intimă, permanentă și nu era slăbită și nici întreruptă de păcat. Comunicarea și comuniunea iubirii țineau mereu aproape creatura de Creator, așa încât omul era un partener de dialog continuu pentru Dumnezeu, vorbind cu El “față către față”, ca unul care avea nepătat chipul lui Dumnezeu în el, prin care tindea în mod liber spre modelul său.
Răceala și distanța dintre Dumnezeu și om au intervenit ca urmări ale păcatului, tocmai fiindcă neascultarea înseamnă, în primul rând, nerecunoașterea autorității lui Dumnezeu, încercarea omului de a-I lua locul. Desigur, omul s-a îndoit de cuvintele lui Dumnezeu, de faptul că El a spus adevărul – și aceasta sub influența diavolului – dar este demn de reținut faptul că dacă nu s-ar fi îndoit de puterea și existența absolută a lui Dumnezeu, nu l-ar fi crezut pe diavol și nu ar fi ajuns la îndoială. Păcatul neascultării a provenit din îndoiala omului în cuvântul și existența lui Dumnezeu.
Cu Toma s-a petrecut ceva asemănător: pentru că nu a crezut cuvintele Învățătorului său, care îi spusese că va muri și va învia, a ajuns să se îndoiască de însuși actul învierii și, deci, de dumnezeirea lui Hristos. În îndoiala lui, acum nu mai aveau valoare nici învățăturile minunate, nici mulțimea vindecărilor și nici învierile din morți. Puteau fi ale unui om cu puteri suprafirești. Dacă Acesta nu a înviat și a rămas în mormânt, nu este Dumnezeu. Dacă a înviat, însă, atunci este, într-adevăr, Dumnezeu.
Îndoiala lui este omenească, iar logica lui este perfectă: dacă Hristos n-ar fi înviat, era numai om și nu Dumnezeu. De aceea, când l-a văzut înviat a exclamat: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”. În necredință, îndoială și credință, putem fi asemenea lui Toma, care a urmat această ordine și de aceea nu s-a mai întors de la credință înapoi. Îndoiala nu ne închide calea spre mântuire, dacă devine fundamentul credinței, pentru că datorită ei căutăm argumente și cu ele ne întărim în credință, într-o credință clădită pe convingeri solide, susținută de trăirea în rugăciune și iubire. Ordinea în care a mers Toma este cea firească și mântuitoare, iar ordinea inversă este nefirească și ne lipsește de legătura cu Dumnezeu. Este nefirească, pentru că omul tinde în mod firesc spre Dumnezeu și este neliniștit dacă nu este în comuniune cu El. Omul este om în măsura în care îl are pe Dumnezeu și devine neom pe măsură ce se depărtează de Dumnezeu. Acum, cum putem ști dacă avem o credință puternică, sau una amestecată cu îndoială?
Aceasta se verifică mai ales când suferim. Astfel, Dumnezeu i-a permis lui satan să se atingă de familia, averea și sănătatea lui Iov, numai de viața lui nu, tocmai pentru a vedea dacă se va îndoi în credință. După toate loviturile primite, Iov, însă, a exclamat: „Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!” (Iov 1,21).
În suferință se vede puterea credinței noastre. Când ne merge bine și ne bucurăm de sănătate și belșug, s-ar putea să avem numai impresia că suntem tari în credință; căci nu avem ce-I reproșa lui Dumnezeu. Dar când suntem încercați prin suferință, dacă nu avem credință tare, ne clătinăm. Dacă legătura noastră cu Dumnezeu este șubredă, apelăm la practici oculte (vrăjitorie, ghicitorie, necromație, astrologie) și, în același timp, ne rugăm și lui Dumnezeu. Încrederea noastră o acordăm când lui Dumnezeu, când diavolului, în funcție de împrejurări.
Sunt și alte situații când se poate verifica puterea credinței noastre. De exemplu, acceptând comportamentul necredincioșilor și aprobându-i, neluând apărarea propriei credințe când este hulită, neluând atitudine împotriva celor ce defăimează crucea, sfinții, pe Maica Domnului, biserica și chiar pe Dumnezeu. Dacă ne sfiim să postim și să ne rugăm, să ne declarăm creștini ca să nu fim luați în râs, dacă ne lăsăm convinși de cei ce filosofează în afară de Dumnezeu și împotriva Lui, atunci arătăm lipsa de credinţă. Îndoială în credință este, pe scurt, încercarea de a sluji la doi domni, iar aceasta este o credință amăgitoare: „nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți și lui Dumnezeu și lui mamona” (Matei 6,24).
Cel ce se îndoiește în credința sa este gata să și-o schimbe în funcție de împrejurări și modă; când este fanatic, când este lipsit de credință și, în general, confundă credința adevărată cu împlinirea unor forme rituale legate de număr și cantități.
Despre cel fără credință, sau ateu, vorbește Sfânta Scriptură astfel: „zis-a cel nebun în inima sa: nu este Dumnezeu” (Ps. 13,1). Sub influența unei teologii care L-a descris pe Dumnezeu ca fiind total despărțit de lume, și potrivit căreia lumea se conduce singură, fără intervenția lui Dumnezeu și sub influența unei filosofii prea raționaliste, în Occident, începând cu secolul al XVIII-lea a luat amploare ateismul. Civilizația actuală nu luptă împotriva lui Dumnezeu, dar alcătuiește o umanitate fără Dumnezeu. Această nerecunoaștere a lui Dumnezeu reiese din creațiile și atitudinea omului de azi.
Se pare că omul de azi vrea să fie total autonom, să construiască o lume desacralizată, în care el să fie stăpân absolut; în această lume guvernează legile umane, iar cele divine sunt desconsiderate; de aceea, valorile impuse sunt cele umane, iar orizontul spre care aspiră omul nu mai este veșnicia, ci o fericire iluzorie pământească, dobândită nu prin intermediul credinței, ci al tehnicii, psihanalizei și al solidarității sociale. Lumea fără Dumnezeu are un viitor sumbru, iar necredinciosul este un nenorocit!
Apostolul Toma nu a fost necredincios, ce s-a îndoit cu mult folos pentru el și pentru noi. Noi nu putem pipăi rănile Domnului înviat, dar avem mărturia lui Toma și a celorlalți apostoli, nu putem ajunge la credință pe baza demonstrațiilor logice, dar îl simțim pe Dumnezeu în viața noastră și ne putem apropia de El prin rugăciune. Credința este un dar cu care ne naștem și pe care trebuie să îl cultivăm, căci datorită ei este prezent Dumnezeu în sufletul nostru.
Preot Eleodor Stoichin
