Creatorul de limbă română, strigat la Ceruri de Îngerul Său!

221

 

Fanus neaguMi-e greu să scriu despre un scriitor drag şi fost şef al meu, ca director al cotidianului Cronica Română, al cărui redactor şef era şi mai iubitul lui prieten – inegalabilul Mircea Micu.

Alt dispărut prematur. Dimineaţa de ieri, pe la orele trei, trei şi jumătate, îi fu fatală Clasicului în viaţă Fănuş Neagu – Patriarhul Prozei româneşti contemporane. Acela care şi-a făcut din iubirea faţă de limba română un crez, citind şi scriind până în ultimele momente ale vieţii sale pământeşti. Aşa cum îi declara lui Marius Tucă, alt jurnalist inegalabil ce i-a fost aproape în ultimii ani de cumplită şi grea suferinţă. Din acelaşi interviu definitoriu pentru suprema dragoste faţă de limba şi literatura română, contrar a ceea ce declara marele fotbalist şi om de fotbal adevărat – Cornel Dinu, finul lui Fănuş Neagu, şi amândoi eroi ai romanului „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”, cel strigat la Ceruri de Îngerul său nu a trăit în deznădejde. Ci mai degrabă, într-o superbă şi autoimpusă retragere din viaţa publică şi literară, ca într-un post negru de politică şi politicieni. Imensul povestitor Fănuş Neagu ştia prea bine că atâta timp cât va trăi limba română nu va dispărea nici Ţara Românească, aşa cum se străduiesc cei ajunşi din întâmplare la cârma României actuale, cam dată la mezat. Pe bucăţi sau cu totul. Aşa după cum cer interesele unei ţări vecine ce şi-a infiltrat o uniune în mai toate partidele post-decembriste. Blajinul Fănuş, ce-l ocăra şi nu-l ierta pe însuşi Nicolae Ceauşescu, după cum scria Adrian Păunescu în memoriile sale, nu se ferea să i-o spună la obraz lui „nea Tache Brucan”, cum îi zicea el “Mafaldei” de la Dămăroaia referitor la cei 20 de ani. Căruia i-ar fi cerut iertare acum, simţind că societatea românească îşi va reveni doar peste de vreo patru ori perioada prezisă de Silviu Brucan. Prozator până-n măduva oaselor, scenarist şi publicist aflat totdeauna numai şi numai în solda limbii române, Fănuş Neagu este părintele unor romane premiate de Uniunea Scriitorilor din România, dintre care se disting „Îngerul a strigat”, care i-a adus deplina consacrare, apoi „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe” şi „Scaunul singurătăţii”, al unor piese de teatru, toate premiate de aceeaşi USR, ale unor scenarii de film, scrise singur ori în colaborare, şi ele premiate. De o mare savoare rămân şi cele două cărţi de memorii: „Cartea cu prieteni. Poeme răsărite din iarbă”(1979) şi „A doua carte cu prieteni”(1985). Trudind la masa de scris, numai cu tocul, stiloul ori creionul, Fănuş Neagu a mai încercat să le dedice şi duşmanilor săi o carte. Din bunătatea sufletului său şi din marea lui iubire faţă de oameni s-a oprit din scris. Şi-a dat seama că, în fapt, îi ieşea un al treilea volum din ciclul cărţilor cu prieteni. Povestitor şi nuvelist de excepţie, inspirat de lumea ţărănească, cam dispărută după colectivizarea forţată şi rămasă doar în filele îngălbenite ale marilor prozatori ai literaturii române, Fănuş Neagu s-a inspirat şi din viaţa oraşelor ori a porturilor dunărene. A urbei natale – Brăila, deşi se născuse, la o aruncătură de băţ, în Grădiştea de Sus. El s-a impus ca unul dintre cei mai mari povestitori ai literaturii române. Prin pitoresc, lirism şi savoare lexicală, el s-a bucurat de o mare apreciere în rândul cititorilor. Şi a confraţilor, chiar dacă unii, mai invidioşi, îl acuzau de „metaforită”, o boală la care ei nu erau capabili să acceadă. Remarcabil polemist, Fănuş Neagu şi-a încrucişat spada inclusiv cu temutul Eugen Barbu, despre care, peste vremi, se exprima că „avea un suflet bun”. Nimănuia nu i-a rămas dator, răspunzându-le printr-o scrisoare „hienelor (de presă n-m.) înfometate de moarte”, adresat acelora care profesează insulta ca meserie. Cel care-a fost îndrăgit, ca director general al Teatrului Naţional „I.L. Caragiale”(1993-1997”, şi adorat de societarii şi actorii mari ai neamului. Tot el a scos din uitare şi revista „Literatorul”, creată de olteanul Al. Macedonski, conducând-o, ca director, între anii 1990-98. Apoi a lăsat-o în seama „sosiei” sale într-ale boemei literare şi cronicii sportive din revista „Luceafărul”– ca adevărat elogiu adus limbii române – nepreţuitului Mircea Micu. Alături de care, în Ceruri, va face proză şi publicistică aleasă, cordială, aşa cum îi plăcea să polemizeze altui mare dispărut şi amic de-o viaţă – Poetul Naţional şi publicistul de geniu Adrian Păunescu. În apărarea căruia a sărit, de pe patul de Spital, la Elias, unde s-a şi prăpădit, prin pamfletul „Hoitarii”, publicat după ce-l scârbiseră scârbele ce l-au atacat pe poet în ziua înmormântării. Unul antologic, aşa cum mai este pamfletul „Baroane” semnat de Tudor Arghezi, faţă de care îşi scotea tot timpul pălăria, numindu-l „Uriaşul Arghezi”. Fie-ne permisă, în încheiere, să-i şoptim, Nemuritorului Fănuş Neagu, că-i preţuim opera şi iubirea de limbă română. Nu-l vom uita niciodată.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Ion Predoşanu

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here