Apărut în viață la 13 septembrie 1940, Cornel Munteanu a absolvit studiile liceale la Liceul „Spiru Haret”, azi Colegiul Național „Spiru Haret” din Târgu-Jiu și este licenţiat al Facultății de Medicină din Cluj-Napoca. Pe timpul studenției, s-a clasat printre cei mai buni săritori din țară la triplu salt, campion la haltere al Regiunii Cluj și al Regiunii Oltenia, campion la talere al județului Gorj.
Medic cu notorietate în Gorj și nu numai, Doctor în Științe Medicale, deși a avut oferta de a pătrunde în lumea academică, cadru universitar,a ales să nu se despartă de Bărbăteștii copilăriei sale și de Spitalul Târgu-Cărbunești.
Ca să aflăm dacă este un om împlinit, fericit, trebuie să observăm cum se poziționează față de cele patru condiții ale fericirii stabilite de scriitorul american Edgar Allan Poe;
– viața în aer liber;
– iubirea;
– detașarea de ambițiile meschine;
– creația.
Vânătoarea și sportul de performanță, cele două hobby-uri, i-au permis să-și petreacă o mare parte din timp în aer liber. Și-a iubit profesia până la patimă, și-a iubit părinții și familia, este un „amant nestrămutat al naturii”, și-a iubit semenii și, în fine, a iubit iubirea, în limitele normalității. Cavaler fiind, un tânăr medic specialist, repede remarcat, arătos, chipeș, cu o fizionomie atletică, avea toate atuurile să atragă domnișoarele ca un magnet. În cursul vieții nu a fost preocupat de interese mărunte, dimpotrivă, a dat dovadă de generozitate, noblețe sufletească, altruism și conștiință profesională.
În ceea ce privește creația, în prima parte a vieții, a fost preocupat mai mult de perfecționarea profesională. A publicat studii, lucrări științifice în presa de specialitate: „Aspecte etiopatogenetice de profilaxie și tratament în perioada de constituire a hipertensiunii arteriale esențiale”, „Tratamentul cronic cu digitală în doze mici în insuficiența cardiacă”, „Prevalența hipertensiunii arteriale în comunele arondate Spitalului Târgu-Cărbunești” etc.
Așa cum am afirmat și în alte dăți, medicii reprezintă o categorie de intelectuali care se respectă în ceea ce privește cultura. Nu puțini sunt aceia care, stăpâniți de năzuința spre frumos, cochetează cu artele, muzica, pictura, cu vorba scrisă, cu slova destinată tiparului. Medicul Cornel Munteanu continuă tradiția unor medici și scriitori ca: Ion Biberi, Victor Papilian, Vasile Voiculescu, Augustin Buzura, ultimul fiindu-i coleg de facultate și un bun amic. „N-am avut obiceiul scrisului. Nici scrisori de dragoste n-am scris prea multe. M-am apucat așa deodată, împins de dezamăgiri, îndoieli, plăceri, lucruri, parcă toate grăbindu-se de la o vreme spre mine ”. Este confesiunea scriitorului Cornel Munteanu.
Opera sa, compusă din epigrame și proză scurtă, numără deja șapte cărți , patru de epigrame („Doamna ce-am ales-o aseară”, „Printre cactuși”, „D-ale noastre”, „Fel de fel”) și trei cărți de proză scurtă ( „Pete pe halatul alb”, „Focuri, fumuri” și „Meandre”). Proza lui Cornel Munteanu se înscrie, ca metodă artistică, în realism și se caracterizează prin obiectivitate în surprinderea relațiilor dintre caractere și mediu, prin respectarea adevărului vieții, plecând de la autenticul „viciilor”, cum afirma Balzac. Se remarcă prin observația socială și psihologică penetrantă într-un mediu de provincie, autorul își valorifică experiența sa de viață ca slujitor al actului medical, întâmplările ocazionate de pasiunea sa cinegetică, întreprinde o radiografie a unei societăți bolnave, cu caractere mânate de interese meschine. Detaliile își fac loc în măsura evidențierii caracteristicului, a semnificativului.
Interesant e că autorul reușește să exprime mesajul cărților sale chiar prin titluri. Titlul „Pete pe halatul alb” sugerează anumite fapte, situații reprobabile care știrbesc onoarea sau reputația celor care servesc actul medical. Albul intră în simbolistica medicală, este culoarea purității, a conștiinței desăvârșite ce se cere unui medic la care aspiră Brad și Costin, personaje des întâlnite în cărțile sale, probabil că reprezintă un alter ego al autorului. „Albul-susține Mircea Eliade – este culoarea primei faze, aceea a luptei împotriva morții”. Titlul „Meandre” (singular „meandru”) este, de asemenea, sugestiv, pentru că stârnește o anumită reprezentare a vieții cu sinuozitățile ei, cu ușor și greu, cu bine și rău, cu abaterile ei (cotituri) de la normalitate, de la rectitudine. La fel, titlul, „Printre cactuși” sugerează „înțepăturile” din epigrame.
Izbitoare este unitatea operei lui Cornel Munteanu, în sensul că aceeași tematică o întâlnim atât în cărțile de epigrame cât și în proză: imperfecțiuni din sistemul medical, aspecte legate de pasiunea cinegetică a autorului, întâmplări vânătorești, abateri de la etica conjugală, rătăciri prin „grădinile” altora, escapade amoroase, căderea unora în patima alcoolismului. Prima temă este predominantă, explicabilă fiind apartenența autorului la sistemul medical. Cartea „ Pete pe halatul alb”, Editura Măiastra, Târgu-Jiu 2007, beneficiază de un ,,Cuvânt – înainte” cu titlul „Absurdul nostru cel de toate zilele”, apartinând ilustrului critic literar, poet și memorialist de anvergură națională, o mândrie a Gorjului literar și culural, Gheorghe Grigurcu. Proza „Pete pe halatul alb ” care dă și titlul volumului, narează aspecte dintr-o anchetă care nu se mai termină, evidențiind lipsa de profesionalism și de conștiință, lașitate, fals în declarații, lipsa de obiectivitate din partea celor care conduc ancheta. Iată un fragment despre framântările de conștiință ale lui Brad:
„ – Ai dreptate – probleme de conștiință- vezi tu, medicina nu aduce numai bucurii și, când le aduce, sunt de scurtă durată, uneori ai parte de dezamăgiri și astea dor și durează, unele chiar toata viața. Am fost și nepunticios în fața bolii și am lăcrimat, da, da, am lăcrimat și m-am întrebat ce caut eu acolo dacă nu sunt în stare să fac ce se așteaptă de la mine, m-am simțit atât de mic, atât de neînsemnat….”.
Incompetența, promovarea după criterii politice, lipsa de scrupule reies din „Plămânii mici”, „Prietenii….”, „Tânguiri”, „Pitu, medic specialist”, „Zbateri”, „Ecografistul” ( vol „Pete pe halatul alb”), „ Cu infarctul pe navetă”, (vol „Meandre”). E valabilă și-n acest caz apoftegma „Nu există pădure fără uscături” și e cazul să reflectăm mai mult asupra vorbelor rostite de către scriitorul francez Lautréamont : „Nici toată apa mării n-ar fi destulă pentru a spăla o pată de sânge intelectuală”.
Iată două epigrame pe tema mai sus enunțată: „Deși boala nu i-o știe, / Doctorul stă liniștit, / Va afla la – autopsie, / Ce și unde a greșit ” (,,Doctor calm”); „Când de la bolnavi primesc, / Darurile ce li se-aduc, / Mici atenții le numesc, / Fiindcă ei nu iau ciubuc.”(,,Doctorii nu iau ciubuc”). Este adevărat că „Greșeala este omenească”( V. Hugo), dar greșeala medicală nu seamănă cu celelalte, ea poate fi fatală.
Peripeții cinegetice, braconaj, abuzuri din partea unor șefi, pescuitul, fac obiectul unor proze ca: „La Dunăre”, „Vânătoare la căprior”, „În Deltă, la păsări”, „Autorizație la căprior”, „Vânătoarea, boală care se ia”, (Volumul „Pete pe halatul alb”); „În slujba vânătorii”, „Ghemotocul”, „La cabana Stejerelul” (vol „Meandre”). Epigrame „vânătorești”: „Fie cald fie răcoare,/ Sunt mereu la vânătoare / Nu de urs sau căprior, / Vânez clipele ce mor.”(„ Vânătorul clipelor”); „Și mistreți și căprioare / Reușește să doboare, / Dar pe-o puică tinerică / Nu se-apucă–l ia cu frică”(„ Bătrânul vânător”). Abateri de la etica conjugală, aventuri amoroase reprezintă o temă predilectă a autorului: „Vecinii” ( vol „ Pete pe halatul alb”), „S-a dus Brand”, „ Păcatul Mariei Șchioapa”, „ La cules de buruieni”, „Mireasa batrână” (vol „Meandre”). Instinctul prevalează asupra rațiunii, mai ales sub influența alcoolului, personajele au un comportament rudimentar. De pildă, doi vecini își înșală reciproc soțiile, iar când află adevărul, unul suferă interior, altul reacționează agresiv („Vecinii”), iar soțiile acceptă compromisul. Unul din vecini, pentru o sticluță, închide ochii. Iată și epigrama potrivită : „Se făcuse foc și pară, / Amicu-i luase o mândruță, / Apoi dânșii se-mpăcară, / Făcând schimbul pe-o sticluță !” („Troc între prieteni de pahar”). Libidinosul Fan, cunoscut în comunitate ca pe o oaie brează, o invită pe țața Leana, să-l sprijine într-o acțiune, dar fără pudoare, stăpânit de pofta posesiunii, abuzează de femeie. Scriitorul intuiește psihologia femeii ezitante, între refuz și acceptare. Astfel de escapade amoroase se petrec și în lumea medicală, comportamentul fiind diferit, având la bază o anumită afecţiune: „ Nely, doctorița blondă”, „Doctorașul iubăreț”. Până și Brad, alias Cornel Munteanu, este atras de frumosul și eternul feminin! Dar faptul că Timpul este cel mai mare duşman al omului se află înregistrat în epigrama: ,,Anii vieţii se petrec,/ S-au dus vremile cu dame,/Nostalgia mi-o petrec/ C-un volum de epigrame”.
Epigrame „amoroase” : „N-am crezut așa ceva, / Nici prin gând n-avea să-mi deie, / Câte poate rezolva/ Un fund aprig de femeie.” („Mirare”) „Mi-e vecina tinerică / Și frumoasă zău, de pică, / Chestia, însă e știută : / Pică numai pe valută.” („Vecină prețioasă”).
Patima consumului de alcool este un viciu frecvent întâlnit la peronajele din scrierile sale: „Vecinii”, „Leacul”. Epigrame ,,bețive”: „A băut fiind în viață, / Țuică, vin, whisky cu gheață, / Bere, sute de butoaie, / Și acum bea …. Apă de ploaie” („Cuie în tron”). Și unii medici sunt discipoli ai lui Bacchus: „Salvarea aduse-n stare gravă, / Biata moartă, o bolnavă / Cred că asta face fiță, / Remarcă doctorul beat criță”. („Cum e turcul și pistolul”).
O proză cu valențe educative, „Nelu”, narează despre evoluția pe scară profesională și socială a lui Nelu, dintr-un copil al nimănui, adoptat periodic de către două familii cu suflet nobil, urmând toate treptele de învățământ ca premiant, ajunge cadru universitar și se căsătorește cu fiica rectorului.
Prin prezentarea cu afecțiune și duioșie a unei întâmplări din viața unei vietăți necuvântătoare, un iepuraș rătăcit de mama și de frații ei, urmare a prezenței unui vânător însoțit de câinele său, în proza „Ghemotocul”, Cornel Munteanu se apropie de cunoscuta operă a lui Emil Gârleanu, „ Din lumea celor care nu cuvântă”. Scrierea „Noii-s vechi” cu titlul antitetic sugerează venirea la putere după ‘89 tot a comuniştilor. Conversația personajelor pune în evidență degringolada produsă în varii domenii, impostura, incompetența, promovarea pe criterii politice a unor nonvalori, corupția generalizată. Iată și epigrama potrivită: „ Fură, mint și strâng avere, / Grași, urâți, analfabeți, / Dar cum banul dă putere, / Se cred proștii și deștepți”. („Agramați”).
E de prisos să spunem că ar fi o greșeală dacă unii cititori ar căuta să identifice oamenii din scrierile lui Cornel Munteanu, deoarece o creație artistică nu poate fi o copie a realității, chiar dacă izvoarele de inspirație provin din viața de toate zilele. Toate sunt îmbrăcate în straiele ficțiunii. O altă trăsătură evidentă, incontestabilă a prozei lui Cornel Munteanu este oralitatea stilului, adică acea calitate a stilului constând într-un ansamblu de particularități ale limbii vorbite, ale graiului viu, cu note distinctive specifice zonei. Am rămas profund impresionat de înzestrarea lingvistică a autorului, desigur, drept urmare a contactului direct cu oamenii din diverse categorii. Cornel Munteanu reține cu rigoarea specialistului particularitățile graiului oltenesc. Exemple: dentalele constrictive ( „s”, „z”) și semioclusiva „ț” sunt întotdeauna dure și nu îngăduie după ele prezența vreunei vocale anterioare („i” devine „â”, „e” devine „ ă”, „ea” devine „a”): sămn (semn), rupsăi (rupsei), țân (țin), puțân (puțin), sară (seară), zâua (ziua), zâle (zile), zâceau(ziceau), Vasâle (Vasile). De asemenea, consoana „t” la finalul substantivelor, adjectivelor și al unor verbe, la plural, are caracter dur: burț (burți), cărț (cărți), muț (muți), luaț (luați), sămănaț (sămănați). Alte particularități reținute de autor : oichi (ochi), ureichi (urechi), șicoală (școală), hărăni (hrăni), picea (pe aici), cre’că ( cred că), iote (uite), vui de mine (vai de mine), o târă (puțin), machia ( oare), peșchir (prosop), beutură (băutură) etc.
Perifraza, figură de stil care constă în exprimarea prin mai multe cuvinte a ceea ce s-ar putea spune într-unul singur, pentru evitarea unor vorbe indecente, este folosită de scriitor atât în proză cât și în epigrame: „ Îmi aduc aminte de vreo câteva din astea și drept e că nu cu capul, nu cu mintea lucrau ele, ci cu partea mai ascunsă, aveau sigur și talent, suceau mințile la șefi… ”.
„Nu mai vreau injecții-n fund, / Nici sub piele, nici profund; / Am un loc fără durere, / Ți-l dau pe ăla, cu plăcere”. („Sensibilă”).
Dar Cornel Munteanu este și un epigramist redutabil, premiat la diferite concursuri pe această temă. Una dintre cărțile de epigrame, „Doamna ce-am ales-o aseară”, beneficiază de o prefață epigramată semnată tot de către cunoscutul scriitor, Gheorghe Grigurcu, de asemenea, un înzestrat epigramist. Sunt șase epigrame din care două sunt atribuite medicului-epigramist. Reținem două epigrame aparținând lui Gheorghe Grigurcu: „De v-ar vedea vreodată Esculap,/ ar da ușor din miticul său cap,/ și-ar exclama de bună seamă :/ cum m-ai trădat pe-o epigramă!”.
„Îți examinez, bădie,/ într-o clipă, să ții seamă,/trupul c-o ecografie,/caracteru-n epigramă”. Răspunsul scriitorului Cornel Munteanu, pentru Domnul Gheorghe Grigurcu, nu întârzie să apară: „ N-am simțit nicio durere,/ Înțepat de epigramă,/ Ba, aș zice, chiar plăcere, / Fiindcă m-ați băgat în seamă”.
Într-adevăr, faptul că ilustrul Gheorghe Grigurcu ,,l-a băgat în seamă” pe Cornel Munteanu înseamnă ceva, adică o apreciere a scrierilor celui din urmă, a preocupărilor sale beletristice realizate cu talent. Considerăm că este necesar să se facă mai cunoscut în mediile literare și în rândul cititorilor.
Epuizând cele patru condiții ale fericirii, putem spune fără echivoc că medical și scriitorul Cornel Munteanu este un om fericit. Şi totuşi, cel care nu s-a despărțit o clipă de Bărbăteștii copilăriei sale poate că are o reținere în sensul că băiatul este departe de casă, în Franța, chirurg în cardiologie, iar fata, informaticiană, în America.
Sperăm și dorim totodată ca atât stetoscopul cât și „pana scriitoricească” (Gheorghe Grigurcu) ale medicului Cornel Munteanu să nu obosească curând, iar sportivul performant de altădată să fie capabil în continuare să practice gimnastica minții, spiritu-i să fie mereu un foc viu, chiar dacă trebuie să conviețuiască cu un trup care nu mai are însușirile atletice de odinioară.
Constantin E. Ungureanu
