Anul 2016 ne-a oferit posibilitatea de a-l aniversa ca octogenar pe scriitorul Gheorghe Grigurcu. Cu aceeași propensiune de editor inspirat, George Drăghescu a editat două cărți omagiale, Samuraiul critic și cele Unsprezece epistole către Gheorghe Grigurcu. Ambele cărți au fost tipărite la Editura Revers, din Craiova, prima, în anul 2016, iar a doua în anul 2019. Poetul, actorul și editorul gorjean George Drăghescu nu s-a instruit, în mod special, pentru știința editologiei, mai puțin frecventată astăzi de cei care vor să ctitorească volume literare. El este totuși un editor autentic, un autodidact, format și perfecționat prin editarea, ca fondator, al unui Minilunar cultural, literar, artistic intitulat Ceașca de cafea. A realizat, de asemenea, alte două proiecte editoriale cu titluri semnificative pentru teatru, Masca de cerneală și Un actor, o poezie. Ceașca de cafea trebuie să fie situată în descendența, deloc epigonică, a minusculei reviste argheziene interbelice, Bilete de papagal, citită, cu entuziasm comprehensiv, în țară și în străinătate. Anul de grație 2020, i-a dat posibilitatea lui George Drăghescu să lanseze numărul jubiliar, 200, imortalizat pe frontispiciu.
Samuraiul critic, o carte cu un titlu metaforic, revelatoriu, subintitulată Cronici şi epistole. Menirea acestei cărţi este aceea de a-i apropia, în mod empatic, pe cititorii avizaţi, de personalitatea exemplară şi de opera excepţională a monahului de la Mănăstirea Rohia, Nicolae Steinhardt, un martir al literelor româneşti, autorul prozei canonice cu titlul Jurnalul fericirii. Metafora revelatorie, blagiană, din Samuraiul critic aparţine lui Gheorghe Grigurcu, alt samurai, postbelic şi postdecembrist, din spaţiul criticii literare, poeziei, memorialisticii şi aforisticii. Cu Tudor Arghezi şi cu Lucian Blaga, Nicolae Steinhardt a format o veritabilă treime sau o triadă care a marcat, în mod catalitic, fiinţa şi opera lui Gheorghe Grigurcu, în circumstanţe politice, morale şi spiritual-artistice ostile, sub comunism.
Cartea Samuraiul critic editată, cu evlavie omagială şi amicală de poetul şi actorul George Drăghescu, cuprinde interesante Cronici şi epistole, o cronică eseistică de maximă originalitate steinhardtiană referitoare la volumul Contemplaţii al poetului Gheorghe Grigurcu, apărut la Editura Cartea Românească, din anul 1984, două cronici portretistice intitulate Nicolae Steinhardt ori Samuraiul critic şi Un estet al fiinţei, ca răspuns al poetului şi criticului Gheorghe Grigurcu, apoi, mai multe epistole succinte, scrise cu gratitudine şi exaltare, definitorii pentru autorul cărţii cu titlul Jurnalul fericirii, addenda constituind-o câteva scrisori şi felicitări adresate confratelui de suferinţă şi speranţă creştin-ortodoxă.
Recenzia steinhardtiană începe şi sfârşeşte postulând aforistic două enunţuri exegetice şi critice, clădite cu sentimentul perfectei simetrii compoziţionale: Străin este poetul în lume şi de lume nu s-a înstrăinat şi lealul poet-copil de care pomenea Peguy (…) se declara străin de lume, dar fidel realului.
La rândul lui, Gheorghe Grigurcu, adeptul revizuirilor critice lovinesciene rezonabile, nicidecum farfuridice, corectează opinia marelui critic şi istoric literar Ion Negoiţescu, după care publicistica lui Nicolae Steinhardt este nu rareori incitantă (cu excepţia criticii literare, ocazională şi neconvingătoare). Din primul portret steinhardtian realizat de Gheorghe Grigurcu, reţinem revizuirea judicioasă, demnă de o istorie literară autentică: Un gourmet în imperiul operelor literare, Nicolae Steinhardt continuă tradiţia unor personalităţi precum Al. Odobescu, G. Ibrăileanu, Paul Zarifopol şi Mihai Ralea, amestecând datele de cultură într-un chip savuros subiectiv. Amendându-l pe idolul Ion Negoiţescu, Gheorghe Grigurcu crede că Nicolae Steinhardt este, deopotrivă, prozator memorialist şi critic literar, ca estet al fiinţei, capabil de întâmpinare, receptare şi evaluare, exemplare a creaţiei literare, dând permanent paginii sale un aer de trăire intelectuală. La pagina 21, Gheorghe Grigurcu ne oferă sensul decodificat al substantivului samurai, mai bine-zis, defineşte calitatea sau virtutea de samurai ca fiind universal accesibilă; oricine, în orice vreme şi-n orice ţară, poate oricând, numai să vrea, deveni samurai. Ni se pare cam democratizantă în mod liberal accepţia semantică pe care autorul volumului Un trandafir învaţă matematica, o acordă sensului termenului de samurai, bine determinat, etnologic, de spaţiul şi timpul medieval nipon. Ne-am gândit, oarecum restrictiv, la termenul samurai ca fiind atribuibil unor fiinţe umane de elită excepţionale, unor personalităţi literare distinse, precum cele două din Samuraiul critic. Tonul şi timbrul encomiastic, critic şi epistolar, steinhardtian şi grigurcian, sunt date de aceste afinităţi şi empatii elitare, care i-au animat pe cei doi scriitori. Mai exaltat şi elogios prin cronica sa la cartea Contemplaţii de Gheorghe Grigurcu, este cel care ne-a îmbogăţit proza cu Jurnalul fericirii. Este normal să fie astfel, deoarece monahul de la Rohia nu este filolog, profesor de literatură, ci un cunoscător profund al spaţiului literar, naţional şi european, cu sensul extensiv al sintagmei, adică al fondului literar religios filosofic, moral, teoretic, critic şi eseistic. De aceea, laudele sale progrigurciene sunt sincere şi motivate, niciodată panegirice. Gheorghe Grigurcu este întotdeauna în opera sa mai reticent şi mai puţin iconodul, am zice, mai … mirean, reţinut în utilizarea superlativelor critice, uneori, lacunar şi decent în observaţii maliţioase chiar şi atunci când divulgă relativ puţinele puncte de dezacord cu Ion Negoiţescu, cel din Engrame, unde constata, bine temperat, că publicistica lui Nicolae Steinhardt este nu rareori incitantă, iar critica literară este ocazională. Pe drumul real al criticii s-a aflat Nicolae Steinhardt în tinereţea sa, când a analizat spre a o respinge opera lui Gide (indiferent că avea dreptate sau nu, ori că proceda cam elementar şi cam didactic), însă rareori apoi a revenit la acest drum profesional, constata cu justeţe și deplin adevăr critic Ion Negoiţescu. Cele Unsprezece epistole cuprind impresii şi reflexe judicioase, progrigurciene, parafate, de-a lungul unui interval de timp, de aproape un sfert de secol, 1975 – 1999, de personalităţi ilustre, postbelice şi postdecembriste, poeţi, prozatori, critici şi istorici literari, eseişti, de prestigiu incontestabil şi fără compromisuri: Şerban Cioculescu, două epistole, 1979 și 1983, Ştefan Augustin Doinaş, o epistolă, 1975, Paul Goma, o epistolă, 1999, Virgil Ierunca, o epistolă, 1994, Gellu Naum, o epistolă, 1980, Ion Negoiţescu, de la München, două epistole, 1990 şi 1991, şi Radu Petrescu, trei epistole, mult mai ample şi substanţiale, din anii 1979, 1980 şi 1983.
Intervalul de timp acoperit de aceste epistole se poate diviza în paisprezece ani, sub comunism, şi un deceniu postdecembrist. Impresiile şi reflexele progrigurciene, nutrite pe cale epistolară, de cele șapte personalităţi de maxim prestigiu, politic, moral şi literar, proiectează, în mod miraculos, efigia scriitorului Gheorghe Grigurcu, identică şi imaculată, înainte şi după Revoluţia din Decembrie 1989.
Epistolele adresate lui Gheorghe Grigurcu mărturisesc, cu deplină integritate politică, morală şi artistică, cu un fond lexical adecvat stilului epistolar, (ne)oficial, gânduri, atitudini şi sentimente de maximă sinceritate, (ne)cenzurate. Se poate constata, citind cu fidelitate şi cu inspiraţie, o discretă diversitate imprimată de expeditori, potrivită exerciţiului spontan al comunicării. Strict cronologic, incipitul acestui excepţional epistolar aparţine lui Ştefan Augustin Doinaş, datat 27 noiembrie 1975, de acest scriitor, mai ales poet şi eseist strălucit, opresat sub comunism. El începe şi termină succinta, dar densa lui scrisoare, cu formule simple de adresare: Dragă prietene şi Cu drag. Veştile concrete pe care Ştefan Augustin Doinaş le divulgă amicului adevărat, Gheorghe Grigurcu, mai tânăr cu vreo paisprezece ani, nu sînt prea bune: La Secolul XX ţi s-a făcut o figură urâtă; (…) eu sînt cel tras pe sfoară; (…) Hăulică n-a inclus articolul tău despre Thomas Mann. Am protestat, iar Hăulică mi-a spus că nu mai poate face nimic. I-am spus că voi tăia eu din articolul lui S. Damian, ca să poată intra al tău; m-am izbit de anumite reacţii, Secolul XX fiind, ca şi alte reviste, cenzurate, după nefastele teze din iulie 1971 şi după obedienţa protocronismului procomunist.
Reflexele progrigurciene sunt numeroase și interesante: autorul de mai târziu al cărţii Poeţi români de azi, remarcându-se, încă din anul 1975, ca pertinent comentator al prozei lui Thomas Mann şi al poeziei lui Rainer Maria Rilke, doi scriitori de prim rang european din secolul XX. Ştefan Augustin Doinaş este încântat că a putut pune pe ultima copertă a cărţii sale câteva rânduri dedicate de Gheorghe Grigurcu.
În prima lui scrisoare, din anul 1979, aproape octogenar, Şerban Cioculescu se adresează lui Gheorghe Grigurcu în stil protocolar, cu formula reverenţioasă Stimate domnule Grigurcu. Criticul literar reticent şi exigent din anii comunismului ceauşist, deşi mai vârstnic cu treizeci şi patru de ani decât partenerul lui epistolar, răspundea cu empatie şi simpatie, dar semnalându-i un amendament … complementar: Arghezi nu era tocmai la curent cu filosofia lui Blaga. Autorul celui mai profund studiu introductiv consacrat lui Tudor Arghezi, Şerban Cioculescu, ironiza inaptitudinea acestuia de a duce până la capăt lectura gânditorului Blaga, afirmând că nu se poate vorbi de cultura generală a scriitorului marginalizat la Mărţişor. Cu salutări cordiale, Şerban Cioculescu mulţumeşte lui Gheorghe Grigurcu pentru cartea trimisă, deosebit de interesantă. Cea de-a doua epistolă cioculesciană este expediată pe când autorul ei devenise octogenar. Se poate deduce că între Şerban Cioculescu şi Gheorghe Grigurcu corespondenţa luase amploare şi profunzime. De data aceasta, persoanele comunicării epistolare sunt I şi a II-a, ca semne ale adresării directe, ale stilului colocvial: Ţi-am citit cu multă plăcere cartea. Eşti ultimul şi cel mai fidel călinescian (…). Sunt măgulit că eşti totodată critic al actualităţii şi arheolog, nedesconsiderând fosilele. Cu alte cuvinte, Gheorghe Grigurcu se manifesta de pe atunci ca un remarcabil critic al operei scriitorilor contemporani şi clasici. În ceea ce ne priveşte, credem că Gheorghe Grigurcu a rămas fidel şi infidel (!) stilului călinescian. Şerban Cioculescu se bucură de modul în care Gheorghe Grigurcu abordează, comparativ, personalitatea sa şi a fratelui de arme, Vladimir Streinu. Cei doi mari critici literari, Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu, sunt asemănători prin valoarea lor exemplară, ca exegeţi şi comentatori moderni ai literaturii române interbelice şi postbelice. Şerban Cioculescu precizează tranşant, disociind: Vladimir Streinu era un estet, un artist incomparabil, dar difeream radical. În finalul scrisorii sale, Şerban Cioculescu recomandă lui Gheorghe Grigurcu: să-ţi aerezi scrisul, prea complet ca să îmbie pe cei mulţi (sau ţi-e totuna!). Şerban Cioculescu observă judicios că pe mai tânărul lui confrate nu-l pot citi decât lectorii avizaţi, mai ales criticii literari consacrați.
Paul Goma adresează lui Gheorghe Grigurcu o scrisoare în care aminteşte de o poezioară a lui Cicerone Theodorescu, una dintre puţinele citabile, în care o fetiţă divulga, cu naivitate şi precocitate, că tatăl ei nu face nimic: scrie! Paul Goma se adresează lui Gheorghe Grigurcu fără pudoare, neevitând cuvintele şi expresiile vulgare, triviale, uneori, impardonabile. El face aluzie la condiţia precară şi pauperă a lui Gheorghe Grigurcu, ostracizat la Târgu-Jiu, Amarul Târg, după titlul metaforic al unui volum de versuri grigurciene. Scriitorul disident şi subversiv Paul Goma compară condiţia lui Gheorghe Grigurcu din Amarul Târg cu aceea în care s-a aflat mai mulţi ani Ion D. Sîrbu într-o Craiovă de căcat, irosit cu păhărelul, cu amicii, dar având ceva în sertar. Se declară satisfăcut de starea sănătăţii amicului Gheorghe Grigurcu, ceva mai întremat, consolându-l că, dacă ar fi rămas în Capitală, la un Contemporan- ideea brebană, la un ţărănoism- şi timpul s-ar fi scurs fără nimic pe hârtie.
Paul Goma trece apoi la condiţia lui de existenţă precară: mi-am zidit Ghetto-ul (…) din vara anului 1989, când am avut un atac, am devenit ăla care moare, vorba Mariei Tănase, dar, agonizând, am mai dus-o un deceniu. Acum, deşi sînt o ruină, nu mai voiu să mor-să moară ei, (comuniştii, n.m.I.T.), f…-le muma-n c…r. Finalul scrisorii insuflă un imbold hilar confratelui de suferinţă: Dragă Grigurcu, să strângem din dinţi (câţi mai avem), să strângem din buci şi să facem nimica noastră: să scriem! Cititorul comprehensiv va promova şi va savura stilul epistolar de veritabil prozator disident şi subversiv al lui Paul Goma. De la Paris, 23 februarie 94, scrie lui Gheorghe Grigurcu, Virgil Ierunca, mulţumindu-i pentru scrisoare, şi-l felicită pentru ultimele texte, mai ales pentru interview-ul din Vatra, un document de conştiinţă şi har. Virgil Ierunca laudă puterea de muncă a dlui Grigurcu, care ne farmecă prin prezenţa stenică şi atât de necesară în aceste vremi de restrişte şi confuzii. Nu o uită pe mama destinatarului, adresându-i toate urările noastre de sănătate.
Gellu Naum i se plânge stimatului domn Grigurcu de neputinţa de a scrie, (nu poezie), după cumplita criză depresivă, încercată la Comana, din judeţul Ilfov. Acest aparent lamento al poetului suprarealist Gellu Naum nu-i anihilează bucuria senzaţiei de a fi întâlnit un prieten adevărat, în personalitatea lui Gheorghe Grigurcu.
Ion Negoiţescu expediază din München lui Gheorghe Grigurcu, în anii 1990 şi 1991, două epistole sub semnătura Nego, pe adresa din Zona târgujiană Sâmboteanu. Ambele epistole au formule iniţiale şi finale asemănătoare: Dragă Grigurcu şi Îţi mulţumesc şi te îmbrăţişez cu dor. În prima epistolă, Nego aşteaptă de la Gheorghe Grigurcu volumele de critică şi cele de versuri, pentru a-i definitiva portretul în Istoria literaturii române, vol. 2. Întreabă dacă a primit numerele din Dialog, revista sa, expediate prin Cornel Regman, dacă a citit textul lui critic despre Marin Preda, apărut în revista Euphorion din Sibiu, apoi îl roagă să îi facă rost de trei numere ale revistei Viaţa Românească, se interesează de apariţia în această revistă a unor sinteze despre Radu Petrescu, Marin Sorescu şi Bujor Nedelcovici, iar dacă vor fi publicate sunt binevenite, se plânge de dificultatea afirmării în România, o ţară undeva în lună şi-i solicită lui Gheorghe Grigurcu colaborări politice despre problema monarhică, ori de critică literară.
În a doua epistolă, Nego se referă la Textul de la Free Europe (…) conceput pentru Istoria literaturii, vol. 2. Se bucură că i-a plăcut lui Grigurcu, deoarece reprezintă exact modul în care te văd eu şi n-a fost scris ca să-ţi placă. Mărturiseşte că în Istoria mea nu ţin cont de prietenie, ci doar de textele ce le am sub ochi, insistă asupra colaborării la revista Dialog, cu critică literară sau politică, încheind cu observaţia că exclude vizitele ocazionale în România, iar în viitor se va întoarce numai pentru totdeauna. Cele trei ample şi consistente epistole adresate de Radu Petrescu lui Gheorghe Grigurcu sunt datate cu zile şi luni de la sfârşitul deceniului al optulea postbelic şi comunist, din anii 1979 şi 1980. Prima epistolă, mai scurtă, este concepută şi scrisă cu exaltare, justificată de cronica/ analiza critică pertinentă cu care Gheorghe Grigurcu a întâmpinat opera Ocheanul întors de Radu Petrescu. În a doua epistolă, Radu Petrescu se declară onorat de interesul pe care un spirit atât de elevat, precum cel grigurcian, vizează critic operele sale: Matei Iliescu, 1970, Proze, 1971, O singură vârstă, 1975, Ocheanul întors, 1977, şi Ce se vede, 1980.
Aceste cărţi de proză, canonice, pentru literatura noastră postbelică, sunt prezentate, hermeneutic şi critic, cu acurateţe şi competenţă, fără emfază auctorială, într-un mod veridic şi verosimil exemplar, de ilustrul scriitor al Şcolii de la Târgovişte. Epistola a treia adresată lui Gheorghe Grigurcu, tot din Bucureşti, strada Pitar Moş, este redactată într-un stil epistolar plin de savoare. Radu Petrescu răspunde scrisorii amare expediate de Gheorghe Grigurcu, ca un admirator şi prieten al acestuia. Despre Târgu-Jiu ştie doar că are onoarea de a poseda mari sculpturi de Brâncuşi şi că pe străzile oraşului, Gheorghe Grigurcu îşi plimbă Spleenul în compania unui câine Terra nova. Solicită prietenului şi idolului Gheorghe Grigurcu date despre locuinţa sa între principalele componente urbane (gara, statuile lui Brâncuşi, piaţa de alimente etc. etc.), cu semnificaţii privind elemente ale existenţei cotidiene grigurciene.
Radu Petrescu acceptă hermeneutici incitante şi plauzibile despre romanul Ce se vede: d. Arthur Silvestri, în Luceafărul, crede că ar fi rezultatul unui proces ocult, superficia unei realităţi obiective; Mircea Zaciu, în Steaua, propune cheia/ grila unui roman al contestării romanului; doamna Dana Dumitriu, într-o expresie mai ocultată, în România literară, consideră ironia autorului atât de gideană care duce la ultimele consecinţe teoria, şi finalul cărţii, o substituire a vieţii care nu mai are înţeles. Radu Petrescu perfecţionează şi aprofundează, anticipând teoretic şi auctorial, conceptul antiprozei urmuziene lansat de Ov. S. Crohmălniceanu şi al metaromanului corintic din Arca lui Noe de Nicolae Manolescu.
În finalul epistolei a treia, Radu Petrescu se confesează lui Gheorghe Grigurcu în mod admirativ: Tot ce faceţi mă interesează enorm şi de aceea, urmărind să vă determin să-mi scrieţi mult despre Dumneavoastră, vă scriu atât de mult despre mine. Proza românească a lui Radu Petrescu ca şi cea a faimoasei şcoli târgoviştene, poate descinde din aceea a înaintaşilor care reprezintă corinticul interbelic, inaugurat de avangardistul Urmuz, alias Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, autorul Paginilor bizare editate de Saşa Pană, în anul 1930, al cărui emul, Tudor Arghezi, autorul primelor două romane interbelice, Ochii Maicii Domnului şi Cimitirul Buna-Vestire. Radu Petrescu este un descendent al antiprozei sau metaprozei corintice urmuzo-argheziene, decât al prozatorilor de tip doric, Balzac, Rebreanu, G. Călinescu, Marin Preda etc.
Ion Trancău
