I.P.B. – Te-ai gândit vreodată că dacă n-ai fi pictor ai fi putut fi altceva?
F.H. – Da. Normal. Totul porneşte de la educaţia primară. Încă din clasa întâi am fost la Şcoala de Muzică şi Arte Plastice, unde am învăţat desenul, desenul fiind baza tuturor artelor şi ştiinţelor chiar. Am avut în ciclurile primar şi gimnazial pe doamna profesoară Zgarbură. În timpul liceului, am mers la Şcoala Populară de Artă, unde am avut-o ca maestră pe Karin Graff, absolventă a Facultăţii de profil din Timişoara. Cunoscând desenul am putut să pătrund în tainele geometriei plane şi spaţiale mult mai uşor.
I.P.B. – Ce triadă tipologică te reprezintă cu prioritate?
F.H. – Triada tipologică: proiectare – design – execuţie. Pe care o aplic şi în efectuarea unor lucrări de amenajări interioare şi exterioare.
I.P.B. – Preţuieşti deopotrivă metafora (cuvântul) şi imaginea (ostensiunea)?
F.H. – Referitor la dictonul că „imaginea înlocuieşte o mie de cuvinte” vreau să adaug tot că, dacă cineva nu pricepe ce-i vorbesc, pot să-i desenez. Concluzie: dese(m)nul e un limbaj universal, derivatele fiindu-i semnul, simbolul, imaginarul.
I.P.B. – Dar lasă-mă să-ţi amintesc că în programul tău estetico-poetic funcţionează eficient şi alegoria, parabola, metafora, metonimia, sinecdoca, litota, ambiguitatea…
F.H. – Cum altfel? Orice compoziţie are o structură ascunsă sub culoare. Exact cum fierul beton susţine clădirea, acoperit fiind de zidărie şi alte materiale de construcţie.
I.P.B. – E vorba de fapt de structura de rezistenţă…
F.H. – Exact. Precum la om scheletul osos.
I.P.B. – În termeni explicit semantici ce vrea să însemne, în tablourile tale încifrate – figurative arhitextualitate?
F.H. – Istoria şi teoria artelor. Ce-i nou descinde din studiul compoziţiilor vechilor maeştri. Acesta trebuie accesat aşa cum, de pildă, arhitectura îşi reclamă identitatea din fundamentele construcţiilor antice.
I.P.B. – Hai să reiterăm, de comun acord, noţiunea de comunicare.
F.H. – Existenţa unor studii asupra structurilor compoziţionale aparţinătoare tradiţiei plus cunoaşterea noţiunilor de compoziţie în plan paradigmatic şi sintagmatic condiţionează de la un punct încolo certitudinea reuşitei.
I.P.B. – Pe care şi publicul e musai să şi le asimileze.
F.H. – Comunicarea mea cu publicul constă în transmiterea mesajului vizual care atinge sensibilitatea privitorului, declanşând emoţia estetică, întotdeauna punând întrebări, deseori dificile, astfel problematizând condiţia artistului şi a misiunii artei sale.
I.P.B. – Adică să încerci / să năzui a-ţi transforma pasiunea în misiune, ceea ce incumbă autoresponsabilitatea, ardenţa spirituală, vizionarism şi – de ce nu? – profetism. Deci artistul plastic care eşti nu respinge dualitatea confesionarism – misionarism…
F.H. – Singurul dar pe care-l pot face este pictura mea. Însă fără a converti pe cineva să devină pictor, grafician etc. Sîmproniu Iclozan, suprarealistul, afirma că „Pictura e un dulce chin. Eu comunic prin semn şi culoare reciproc motivante. Naraţiunea lirico-epică, dicţiunea ca atare, a tabloului e inerentă hermeneuticii active. Mitul este visul/ideea de la care porneşte fabricarea (poieinul) compoziţiei. Următoarele faze (etape) sunt cele în care lucrarea cere de la sine o rezolvare spectaculoasă, care să te intrige… Artistul însuşi comunică cu propria-i operă”.
I.P.B. – Stai. Să zăbovim asupra propoziţiei care mi se pare, în clipa asta Kairotică, total diferită / diferantă.
F.H. – Intervine detaşarea de propriile fantasme – refulări, apoi conceptul de acting-out, plecând de la introducerea de către Sigmund Freud a termenului agieren (punere în act) pe care Joseph Sandler şi Francesco Barral îl înlocuiesc cu enacţiunea. Michel Vincent consideră că fenomenul este plasat între reprezentare şi acţiune ca o răsturnare a actului reflex, mai degrabă o răsturnare a acestei răsturnări.
I.P.B. – Aşadar subiectul poate cunoaşte obiectul doar cu condiţia de a fi separat de el.
F.H. – Simplificând, e vorba de faptul că orice lucru are un dublu aspect: pe de o parte e identic cu el însuşi şi identificabil ca atare (are o dimensiune substanţială/extanţială în pictură), pe de altă parte e supus unor dinamici contextuale care-l modifică şi îl transformă (are parte de contingenţă şi de accident). Cunoaşterea adevărată e pentru Aristotel aceea care sesizează ceea ce persistă (adică vizează substanţa lucrului) şi o expune generic situând-o la locul ei în lanţul cauzal care structurează arhitectura lumii.
I.P.B. – Descartes preia această schemă aristotelică afirmând că substanţa ultimă ce se oferă cunoaşterii e aceea întinsă (spaţială ai spus tu), iar relaţiile prin care ea poate fi înţeleasă sunt cele matematice (în speţă geometrice).
F.H. – De aceea pentru mine întreaga realitate poate fi redusă la un ansamblu de interacţiuni între figuri şi corpuri geometrice, şi, implicit, poate fi modelizată mecanic şi transmecanic. Modelarea invenţiei decurge ca un proces normal în desăvârşirea lucrurilor, pictura fiind – cum aprecia şi Romulus Vulpescu – o artă şi o meserie.
I.P.B. – Unde şi când comunici, spre a te autodefini, eventual a te redescoperi şi a te reinventa?
F.H. – În galerie, pe simeze… În momentul vernisajului are loc ex-punerea lucrărilor care reprezintă mesaj+idee+culoare=poiesis. Nu pot controla bucuria sau necazul pricinuite de pânzele mele privitorilor pe care îi prefer contemplatori, doar artistul creator fiind un intemplator. Publicul trebuie să aibă o minimă iniţiere în artă şi un grad măcar mediu de cultură plastică, estetică şi chiar filosofică. Căci metamesajul este ceea ce se comunică, dar nu se spune, ci se arată dintro-dată ca întreg, ostensiotic, ca Totalitate.
I.P.B. – Componenta logico-matematică este o axiomă a modelului cultural şi noi, eu şi cu tine, o acceptăm, fiindcă am fost educaţi să credem. Presupoziţiile culturale sunt practic zone ale metamesajului şi au o foarte puternică influenţă în formarea convingerilor inclusiv a celor ştiinţifice.
F.H. – Corelaţia dintre legile ştiinţei şi legile matematice este o presupoziţie a modelului cultural european, la care să adăugăm la rându-ne dictonul biblic: „Cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi”[Pavel: Corinteni, 12]. Singura zonă în care adevărul subzistă prin sine însuşi este sistemul logico-matematic.
I.P.B. – Logica şi matematica sunt privilegiate pentru că europeanul, occidentalul, are orgoliul absolutului. Res cogitans în sine operează cu obiecte matematice pe care le instituie lumii fizice.
F.H. – Acest spirit liber prin sine însuşi este tocmai spiritul matematic. Iar arta propusă de mine res extensa şi res cogitans e o reaşezare paradigmatică, translogică. Cultura occidentală contemporană poate fi înţeleasă ca o paradigmă, în sensul că există un set coerent de semnificaţii ale conceptelor fundamentale pe care eu le celebrez şi le reînviez (ne)verosimil; şi un set de modele interpretative ale Universului pe care am început să le descifrez; dar şi un set de norme şi reguli de crearea unor noi bunuri de validare a adevărului unei concepţii culturale.
I.P.B. – Deh, Florine, ai ajuns la vorba mea care deloc nu glumea… Societatea globală contemporană se află începând cu anii 2000 într-o perioadă de trecere paradigmatică, dominată de un clivaj teoretic de la paradigma postmodernă, a individualismului metodologic şi deconstrucţiei programatice către o paradigmă transmodernă, centrată pe „integrarea şi spiritualizarea frontierelor” atât politice, cât şi culturale, ştiinţifice etc., având ca dominantă un model construcţionist bazat – aşa cum afirmă Antonio Sandu [în „Dimensiuni etice ale comunicării în postmodernitate”, dar şi în transmodernitate (n.m., I.P.B.)] – pe negocierea globală a interpretării.
F.H. – Cum mi-ai sugerat, am venit la întâlnirea noastră cu temele făcute după Lorentz Dittmann, Antonio Sandu, Basarab Nicolescu, Theodor Codreanu, Ion Popescu-Brădiceni ş.a. Fireşte că am ţinut cont până mai anii trecuţi poate involuntar, de premisele epistemice ale construcţionismului fractalic. Şi desigur că am trecut, dar discret, de la viziunea fractalică la recuperarea semiologică a universului spre o metodologie novatoare, antişablonardă.
I.P.B. – O (re)descoperire poate genera o re(e)voluţie ştiinţartistică? Ori se autodistruge prin manierism nedecantat?
F.H. – Dacă nu eşti tenace, insistent, o poţi feşteli! Presupoziţia ontologică te obligă să-ţi deschizi conştiinţa către alteritate. O raportare construcţionistă fractalică la alteritatea supremă generează în plan axiologic valoarea identificării unităţii, un ethos afirmativ şi o pragmatică a afirmării de sine. În plan epistemic operează centralitatea subiectului sub forma inseparabilităţii sistemice. În plan praxeologic se generează o tendinţă spre comunicare ca împărtăşire reciprocă, tendinţa spre modelele unificatorii. Am înţeles raportarea ontologică de tip construcţionist fractalic ca o presupoziţie conform căreia subiecţii individuali sunt proiecţii specifice nivelului fractalic propriu, arhetipului supremului subiect.
I.P.B. – Conform acestui model, universul este o ierarhie fractalică a reprezentării arhetipului suprem pe diferite niveluri de existenţă. Cunoaşterea transdisciplinară vizează o abordare multidimensională a unităţii lumii, sub forma unui construcţionism. Nu lumea în sine este un construct, ci imaginea este un astfel de construct.
F.H. – Presupoziţia gnoseologică vizează trecerea spre o epistemologie holistă, care să aibă în vedere semnificaţia subiectului cunoscător în actul cunoaşterii (care-i şi de trei feluri: cunoaşterea – religie, cunoaşterea – filosofie, cunoaşterea – artă). Perspectiva epistemologică se centrează în jurul unui Principiu Antropic Universal, sursa unui nou umanism.
I.P.B. – Presupoziţia semiotică plasează constructul ca semn al unei realităţi profunde, prin care totalitatea se afirmă în faţa subiectului cunoscător.
F.H. – Realitatea nu-i decât semn al existenţei. În ceea ce mă priveşte, obiectele nu-s entităţi în sine, ci semne ale unei existenţe profunde, generate într-un întreg primordial, după un patern fractalic, sub forma unei rezonanţe holografice. Scopul semiozei – existenţei în faţa existenţei – aşa cum îl presupun eu – este ludic, dar şi simultan aludic, poate şi cum a gândit Lucian Gruia transludic şi vizează menţinerea conştiinţei în tiparele unei alte realităţi, alternative ori paralele, când în fapt Conştiinţa este însăşi teritoriul Existenţei.
I.P.B. – Metoda construcţionist-fractalică este în esenţă una semiotico-hermeneutică. Ea vizează analiza paradigmei transmoderne, sub cele trei aspecte clasice: sintactic, semantic şi pragmatic.
F.H. – Aspectul că modelul fractalic presupune o structură autoiterativă, care se multiplică pornind de la o funcţie (lege) de generare, îmi serveşte demersul structural-plastic ideal. Fractalul prezintă o multitudine de forme, care toate sunt expresia legii unice pentru un anumit nivel pe care fractalul se manifestă. Modelul fractalic poate avea succes prin efortul de a identifica unitatea lumii în unitatea unei legi fundamentale, care permite apoi proceselor să se autogenereze.
I.P.B. – Crezi în cod? Codificare? Decodificare? Recodificare ş.a.m.d.?
F.H. – Există un cod care cuprinde maniere de abordare, dar şi de transbordare a subiectului, tehnici de execuţie, căi de rezolvare a punerii în valoare a transpunerii subiectului. Şi aici intervine perspectiva: primul plan, planul secund, fundalul, efectul de trompe l’oeil.
I.P.B. – Până la urmă ce-i arta: real ori iluzie?
F.H. – Cea mai reală dintre iluzii şi cea mai iluzorie dintre realităţi. Asta fiindcă visul/idea devin reale prin transcrierea pe pânză. Este faptul că deşi e vizibilă, palpabilă, concretă, naraţiunea plastică nu poate deveni realitate datorită caracterului său absurd, utopic, virtual etc.
I.P.B. – Care sunt punctele de suspensie a viziunii şi cele de clarificare a unei situaţii istorico-politice?
F.H. – Punctele de suspensie le-aş echivala cu „terminat în coadă de peşte”. Am un ciclu cu peşti care e un şir de lucrări codate, hermetice, ascunse sub semn, în care fraza e opusă semnificaţiei semnului, e de facto antifrază. Semnele de ironie sunt datorate concretului existenţial şi oferite de contemporani. Nu-i vezi? Nu-i politician care să nu fii pus botul la miere…
I.P.B. – Careva să zică toposul Artist – Cetate încă e actual.
F.H. – Sunt influenţat de tot ce mi se întâmplă. Bineînţeles că trăiesc pentru ca să pictez. E justificarea propriei mele libertăţi, dar şi o proiectare în transpersonalie. Recent am expus în cadrul manifestării culturale „Acasă la Brâncuşi” care s-a întâmplat la Bucureşti în Galeria „La garaj” aparţinând lui Vasile Brâncuşi ca organizator şi susţinător financiar al evenimentelor legate de strămoşul său Constantin Brâncuşi (pe strada Salcâmului, nr. 12). Şi am participat, cu bucurie, alături de Horaţiu Mălăele (pictură), Iulian Raţiu (sculptură), Ivan Kanchev (mozaic), Ileana Giolgău (tapiserie), Daniel Diuriceanu (sculptură). Printre invitaţi din lumea artistică: Andrei Romoceanu (pictor), Vasile Pop-Negreşteanu (pictor). Reportajul s-a transmis de către The Mony Chanal în repetate rânduri în cadrul Săptămânii turistice. Expoziţia „Semne bune” a fost plecată în Bulgaria în oraşele Gabrovo, Velico Târnovo, Plevna, Ruse în 2014 după care a ajuns la Bucureşti la Vasile Brâncuşi în data de 16 februarie 2015 cu ocazia împlinirii a 139 de ani de la naşterea lui Brâncuşi. A doua zi, marţi, 17 februarie a.c., am avut vernisaj la Craiova cu expoziţia „Maşina timpului trecut”. În luna mai, cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani, voi avea o expoziţie retrospectivă la Muzeul Judeţean Gorj.
