1. În atmosfera textualistă
Preşedinte fiind, permanent, profesorul Titu Rădoi, s-au perindat ca secretari ai Cenaclului „Columna” Ion Cănăvoiu, Nicolae Diaconu, Constantin Duică, Tudor Voinea, ş.a.
Constantin Duică a scris şi publicat şi poezie, şi teatru. În Gorjul literar VIII, scos de Ion Mocioi, Nicolae Diaconu, Nicolae Vânătoru, prin Asociaţia „Gorjul literar”, Constantin Duică are opt poeme. (pp. 71-73). În „Pod de aripi”, poetul evocă o „Ţară Lytua mediteranean în care „vibrează coloana-fără-de-sfârşit la atingerea vântului pornit din eghipet”. În „Şi ochii lor”, autorul e consubstanţial cu brădiceneanul Emil Paraschivoiu căci scriitura, oximoronică, pare armătura/cochilia unui cuvânt auzit în gând. În „Am auzit” metafora e suspendată într-un cerc a luminii, iar în „O margine” trecând prin culori „albinele se odihnesc în galben”. Albinele sunt cuvintele şi prin urmare „se cerne lumina în polen/ o, şi polenul este o margine pură a lumii”. Atmosfera stilistică e a textualismului din care au făcut parte şi Artur Bădiţa, şi Emil Paraschivoiu, şi Gheorghe Iova. Poema „Stăteam lângă focul” explorează acelaşi topos al mâinii, care execută un dicton involuntar, fiind fie poleită cu aur (deci înzeită) fie albastră ca infinitul cerului ori ca marea, „lovind încet marginea pământului”. Mâna albastră şi cântecul privighetorii sunt izoforme în lanul de grâu care, proustian, asimilează străvechea mare cu străfundul fântânilor blagiene.
2. Vatră de neam
Mi-e dor de Constantin Duică şi opera lui nepublicată înseamnă realmente o pierdere a poeticii române contemporane. Textele i-au rămas risipite aiurea prin „Vatră”, „Luceafărul”, „Cântarea României”. I-am recuperat trei broşurele cu tot atâtea piese de teatru editate de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste / Institutul de Cercetări Etnologice şi Dialectologice, Bucureşti: „Vatră de neam (Burebista). Dramă în două părţi” (1980); „Plecarea lui Terente: Piesă în două părţi” (1983); „Vagonul fantomă. Piesă într-un act” (1984).
Fiecare piesă beneficiază de consistente indicaţii de regie semnate de Constantin Dinischiotu, Silviu Purcărete şi – ce surpriză – de Radu Boroianu, preşedintele, din iunie 2015, al Institutului Cultural Român.
Drama Vatră de neam (Burebista) a fost dedicată sărbătoririi celor 2050 de ani de la formarea primului stat dac unitar şi centralizat sub conducerea lui Burebista. „Scriitorul ni se dezvăluie – afirmă Constantin Dinischiotu – cu această lucrare ca un dramaturg solid, plin de vocaţie, inspirat şi familiarizat cu mijloacele genului, minuţios în documentare, direct în replică, utilizând-o fără ostentaţie, la obiect”. Şi, mai crede acelaşi postfaţator, că textul ca atare e bun, bine construit dramatic, cu personaje în totalitate pline de dramatism, personaje care se înfruntă dramatic cu replici ascuţite. Totodată „climatul textului este o necesitate imperioasă a modalităţii de punere în scenă” – consideră fostul director al Teatrului din Botoşani, unde prin osârdia sa teatrul eminescian a fost restituit după un secol de tembelă uitare întrucât – sunt de acord cu reputatul regizor „modelul eminescian lipsit de retorică, de bombasticisme sau elemente exterioare, ar fi influenţat noile generaţii de scriitori, fragmentele sale dramatice definindu-se ca termen de comparaţie şi temelie solidă la marea ctitorie a spiritualităţii româneşti”.
Predilecţia pentru subiectul istoric, tratarea contemporană amplă a unor evenimente politico-istorice au făcut posibile o bogată şi valoroasă „recoltă” de piese de teatru. De aceea, în acest context – azi retrograd – încercăm să înscriem şi lucrările lui Constantin Duică. Acesta se dovedeşte, totuşi, un autor inspirat, un dramaturg cu atributul selectivităţii evenimenţiale. Şi-a compus şi şi-a recompus faptele şi personajele, le-a verosimilizat prin mijloace artistice potrivite (vorba lui Arghezi – n.m., I.P.B.). Remarc de pildă finalul apoteotic al morţii lui Burebista, final vizionar, tratat cu claritate într-un imaginar conflictual.
3. Moartea ca o plecare pe câmp
„Plecarea lui Terente” se petrece într-o localitate din Oltenia şi are patru personaje: Isidor, Nora, Terente, Bîbu. Sivliu Purcărete e de părere în nişte „Indicaţii de regie” (pp. 40-51) că „piesa în două părţi… se înscrie ca o reuşită în peisajul dramaturgic încă sărac, care se ocupă de condiţia ţăranului”.
Piesa, scrisă în cheie realistă, are şi un puternic mesaj de factură simbolică, determinat în primul rând de rezolvarea dramaturgică a finalului.
„Există chiar o dimensiune neaşteptată, filosofică” – ne încredinţează acelaşi reputat regizor postdecembrist de talie europeană.
Tema abordată de dramaturg este tradiţională. Ţăranul în faţa morţii, prilej de a medita asupra măsurii în care destinul lăuntric al ţăranului român de azi se leagă, poetic vorbind, de destinul etern al ţăranului mioritic autentic intra – şi extra – carpatic. Maniera e în aceeaşi paradigmă stilistico-mitică inaugurată de Blaga şi Sorescu. Diferenţa adusă de Constantin Duică e, din fericire, la vedere: Terente e pătruns de conştiinţa tragediei lui, nu numai ca o zdruncinare a sorţii lui de om, de individ, ci, în logica spiritualităţii populare, ca o consecinţă nefastă asupra ordinii lucrurilor, a firii. Natura, ordinea firii, este cea care, după sufletul ţăranului, are de suferit în urma nedreptăţii şi a prostiei.
Principiul fundamental al construcţiei dramatice a acestei piese constă în raportul conflictual între problematica dureroasă şi stilul hilar al conversaţiei. Găsirea măsurii juste între tandreţe şi hilaritate reprezintă, probabil, cea mai rezistentă atitudine manifestă la nivelul textual în derulare a unor semnificaţii mult mai adânci.
Mă întreb, acum, la 15 ani după „loviluţia” din 1989, cum naiba o fi scăpat această operă dramatică de cenzură, întrucât Terente e un antiţăran, unul care era mort de mult, care-şi înstrăinase esenţa, risipindu-şi viaţa fără rost, purtând tot soiul de veşminte fără noimă, unul care murise de mai multe ori, fiind mortul propriului său trecut. La un moment dat Bîbu îl îndeamnă profetic pe Terente, întru salvarea cea râvnită: „… Du-te! Du-te şi află ce-i cu tine! Caută apă limpede şi potolită şi priveşte-te! Acolo, (gest larg), acolo, ceea ce mai este viu în tine nu poate să moară…” Astfel Terente, în finalul ambiguu, pleacă. Moartea lui e o plecare pe câmp, în poveste, în plai, ca să redevină ţăranul anonim, să se dizolve în natură, precum ciobanul mitic, în simbolism pur. După plecarea lui Terente, Bîbu grijuliu aşază un scăunel în fundul grădinii. Poate că Terente, lecuit de delirul simbolic, se va întoarce într-un târziu să moară cuminte la casa lui cum îi stă bine ţăranului, şi pe drum poate că-şi va odihni puţin trupul bolnav pe scăunelul din fundul Grădinii.
Valoarea piesei lui Constantin Duică – se pronunţă acelaşi Silviu Purcărete – constă – citez – „în contribuţia adusă întregirii (s.m., I.P.B.) imaginii realiste, adevărate, neidilice asupra ţăranului român de azi”.
Eforturile cititorului (şi ale relectorului care sunt eu – n.m., I.P.B.) trebuiesc dirijate către descoperirea acţiunii interioare, a mecanismelor ei, a angrenajelor lăuntrice, a motivaţiilor psihologice, care dau ritm piesei.
4. Opinia de masă
Vagonul fantomă e o piesă într-un act. Acţiunea se petrece pe 23 august 1944 într-o gară, lângă Bucureşti. Cele 9 personaje suportă o anchetă condusă de Gestapo şi Siguranţa Statului, asupra dispariţiei unui vagon de arme hitlerist. De fapt, e un eroic/patriotic sabotaj organizat de ceferişti şi condusă dintr-un birou de mişcare.
Dar cei anchetaţi sunt chiar… cei de la comandamentul german, lucru posibil şi datorită atitudinii vădit antihitleriste a inspectorului Strehăianu, cu o orientare politică neclară, dar bun român şi ca orice român la capătul răbdării în tot ce-i privea pe aliaţii noştri din acest moment. Inspectorul Strehăianu reprezintă simbolic opinia de masă a poporului român faţă de tot ceea ce conlucra la fascizarea regimului totalitar burghez din România acelor ani.
E măgulitor pentru istoricul de circumstanţă în care m-am (auto)erijat că postfaţa acestei celei de-a treia drame „istorice” e semnată în 1987 de Radu Boroianu, actualul preşedinte al Institutului Cultural Român. Acesta remarca, pe atunci, în eon, limbajul colorat, tabloul de epocă, ţesătura dramatică abil construită, aspectul de suspans, aproape poliţist al poveştii, complexitatea caracterologică a personajelor ş.c.l.
Acest text cu o supratemă generoasă ar fi putut fi transformat de regizorul Sergiu Nicolaescu într-un film trepidant cu succes la cinefili, desigur găsindu-se o distribuţie pe măsură.
Ion Popescu-Brădiceni
