Mi-am propus să evoc memoria celor două mari personalități istorice, gândind că este de datoria mea să-mi exprim recunoștința față de cei care în anii frumoși ai studenției mi-au fost deopotrivă, eminenți profesori și îndrumători în devenirea mea ca dascăl și purtător activ al flamurii multor generații de elevi, pe ogorul afirmării identității și unității noastre naționale.
Tată și fiu, cei care au fost, acad. C. DAICOVICIU și prof. univ. dr. HADRIAN DAICOVICIU, au marcat într-un mod strălucit și demn calea spre adevărul istoric, obârșiile și existența neamului românesc pe aceste meleaguri, cu precădere în istoria antichității universale și aproape exclusiv istoria Daciei dinainte și după cucerirea romană. Or de aici avem și motivul de a putea să oferim celor interesați de istorie câteva repere din biografia celor doi reputați magiștri și oameni de știință. Anume, CONSTANTIN DAICOVICIU s-a născut în prima zi de mărțișor a anului 1898, în localitatea Cărăvani din județul Caraș–Severin – satul său natal care din 1973 îi poartă numele în semn de recunoștință, omagiu și prețuire, după încetarea sa din viață. Este de menționat că în condițiile stăpânirii austro-ungară, este nevoit să-și facă studiile liceale în limba maghiară, la Lugoj și Caransebeș (1909-1916), tatăl său, învățătorul Damaschin, fiindu-i călăuză și de mare sprijin în viață. În efectuarea studiilor a fost ajutat și de către biserica greco-ortodoxă din județul său de naștere, primind și o bursă de merit prin Fundația culturală ,,Emanoil Gojdu”. Este încorporat și ca militar în prima parte a Primului Război Mondial, pentru ca la puțină vreme, după destrămarea Imperiului Austro-Ungar să fie demobilizat, ceea ce îi va permite să se înscrie la Universitatea ,,Ferencz Jozsef” din Cluj. Numai că avea să fie din nou mobilizat și înrolat în anul 1919, de această dată cu gradul de sublocotenent interpret al armatei române la Comandamentul Regimentului 83 Infanterie din Cluj. Reușește să-și reia și studiile în 1920, înscriindu-se la Facultatea de Istorie, Litere și Filosofie, din cadrul aceleași Universități, dar transformată în universitate de stat, sub titulatura ,,Regele Ferdinand”, adică din fosta ,,Ferencz Jozsef”. După 1948, Universitatea clujeană va purta numele celebrului savant Victor Babeș, pentru ca din 1959, încorporând și facultăți cu predare în limba maghiară, să vorbim de Universitatea ,,Babeș-Bolyai” Cluj. Aici își va încheia studiile superioare C. Daicoviciu și tot aici și-a început și activitatea științifică și de cercetare istorică, dar nu numai, urcând toate treptele universitare, de la asistent și practicant științific și până la cea de profesor universitar doctor docent și academician. Mai exact, între altele, în 1928 obține doctoratul în istorie antică și arheologie, iar patru ani mai târziu și titlul de doctor docent în același domeniu de cercetare științifică. De altfel pe întreaga perioadă interbelică a avut o activitate intensă atât în țară, cât și în străinatate, între anii 1925-1927 devenind și bursier al ,,Academica di Romania” din Roma, cu excepționale cercetări și realizări științifice pe probleme de istorie antică și arheologie, externă și autohtonă, cu precădere pe filiera dacică, romană și daco-romană. La catedra didactică funcționează neîntrerupt la recunoscuta universitate clujeană, din 1938 ca profesor univ. dr. în cadrul Catedrei de epigrafie și antichități clasice și naționale. În același timp, prof. C. Daicoviciu a deținut și funcțiile de decan și prodecan al Facultății de istorie-filosofie (1940-1946), pentru ca între anii 1956-1968 să îndeplinească și înalta demnitate de rector al Universității ,,Victor Babeș”, redenumită ulterior ,,Babeș-Bolyai”. Evident că la valoarea sa științifică incontestabilă, academicianul C. Daicoviciu a coordonat în calitate de director al Institutului de Studii Clasice și activitatea științifică și de cercetare a prestigioaselor instituții clujene, cu precădere de istorie veche și arheologie, inclusiv a Muzeului Național de istorie al Transilvaniei. După cum, legat direct de astfel de activități de cercetare științifică, avea să devină inițiatorul multor societăți și reviste de specialitate, amintind aici câteva dintre ele și anume: Anuarul Institutului de Studii Clasice, Anuarul Monumentelor Istorice, în special cu referire la Transilvania și, nu în ultimul rând, ca importanță didactică și științifică, Acta Musei Napocensis.
De altfel, pentru erudita și intensa sa activitate ca om de știință, prof. C. Daicoviciu avea să fie recunoscut și apreciat atât în țară, cât și peste hotare. Astfel din 1948 devine membru corespondent al Academiei Române, apoi titular din 1955, iar câțiva ani mai târziu și membru titular al Prezidiului Înaltului Forum și președinte al Sectiei de Științe Istorice, dar și al Comisiei Naționale de Arheologie, ș.a.m.d. Dar în mod deosebit, activitatea strălucitului savant a fost îndreptată spre istoria antică și arheologie și bineînțeles, după cum mai spuneam, orientată spre civilizația dacică și romană, a fenomenului continuității și simbiozei daco-romane, cu o trimitere evidentă către etnogeneza poporului român. Și în această privință, stau mărturie multiplele șantiere arheologice la care acad. C. Daicoviciu a participat nemijlocit, coordonând în special săpăturile de pe străvechile vetre de locuire daco-getică și daco-romană, mai ales din zona Munților Orăștiei (Sarmisegetuza Ulpia Traiana, Costești, Blidaru, Grădiștea Muncelului, Piatra Roșie), dar și de la Căpâlna (jud. Alba), Porolissum (jud. Sălaj), Micia (jud. Hunedoara), ș.a. A fost o muncă de cercetare intensă, materializată simultan și ulterior cu peste 200 de cărți de specialitate, studii și rapoarte de comunicare științifică, cu precădere legate de istoria veche a României, nelipsind din cercetările sale și alte perioade istorice naționale și universale. Și amintim între altele: ,,Așezările dacice din Munții Orăștiei”, ,,Ulpia Traiana”, ,,Sarmisegetuza”, ,,Cetatea dacică de la Piatra Roșie”, ,,Transylvanie dans l’antiquite”, ,,Columna lui Traian”, ,,Istoria României” (manual), ,,Destrămarea monarhiei austro-ungare”, ș.a.m.d. După cum personalitatea și anvergura sa științifică avea să fie mult apreciată în lumea istoriografiei europene, ceea ce i-a dat dreptul să devină și membru al Asociației Internaționale de Arheologie Clasică din Roma (1960), membru corespondent al Academiei Austriece de Științe (1962), membru corespondent al Societății de Studii Sud-Est Europene (1966), membru în Comitetul Internațional al Istoricilor (1968) și membru al Societății Latine din Paris. În același timp, pentru meritele sale deosebite în domeniul cercetării istoriei vechi a României, dar și pentru întreaga sa activitate pusă în slujba învățământului românesc, educației și culturii, renumitul acad. C. Daicoviciu a fost apreciat și recompensat cu premii și distincții naționale și internaționale, reamintind între altele Premiul Academiei Române, obținut încă din anul 1932, apoi ,,Coroana României” (1947), Ordinul ,,Steaua României” (1958), Laureat al premiului ,,Herder” (1968), Ordinul ,,Meritul Cultural”, etc. Iar dacă în lumea academică, mai ales în cea clujeană, se poate vorbi și de unele controverse legate de atașamentul acad. C. Daicoviciu la liniile politice directoare ale regimului comunist, acest lucru nu poate să scadă din valoarea incontestabilă, științifică și intelectuală a strălucitului istoric. Cu atât mai mult cu cât, dincolo de activitatea sa laborioasă în domeniul cercetării istorice, acad. C. Daicoviciu a fost și un strălucit dascăl și pedagog, cu precădere prelegerile sale în fața studenților, străbătute de temeinice convingeri și de excepționale calități oratorice, determinau profund motivația și interesul pentru studiu ale studenților și, în general, al celor care participau la întâlnirile și expunerile sale, de neobosit erudist și cărturar universitar. De aceea a și fost, deopotrivă, apreciat, iubit și îndrăgit de către foști studenți și colegi de breaslă, mai ales în momentele istorice delicate pentru țară. De altfel, era apropiat studenților, îi încuraja și ajuta pe tinerii preocupați de studierea istoriei, dar nu numai. și de aceea, nu întâmplător foștii săi studenți, precum Doru Radoslav, Nicolae Bocșan, Sever Dumitrașcu, Liviu Maior și alții, au fost sau sunt istorici de valoare în lumea științifică românească. Sau parafrazându-l pe un alt mare istoric al Clujului din acea perioadă – academicianul Camil Mureșanu, cel care spunea despre C. Daicoviciu că ,,este un fel de tătuc al studenților și cadrelor didactice de la Universitatea ,,Babeș-Bolyai”, sau practic ,,o putere absolută în mediul academic, stilat, inteligent și un mare istoric”. Și am mai adăuga noi, fala incontestabilă a României în marile confruntări de idei istoriografice internaționale, cu participări mai mult decât active la congresele istoricilor europeni de la Roma, Paris, Lausanne, Moscova, Budapesta, Berlin, Varșovia, ș.a.m.d., susținând de fiecare dată cu argumente și fermitate științifică devenirea noastră ca popor, păstrarea și afirmarea identității noastre naționale. Iar în această notă omagială nu putem să nu evocăm cu recunoștință și personalitatea remarcabilă a fiului său – istoricul HADRIAN DAICOVICIU, cel care cu profilul său intelectual și moral desăvârșit avea să ducă flacăra vie a cercetării istorice, moștenită de la inegalabilul lui tată, purtând-o chiar împreună, până la trecerea în neființă a bătrânului magister din urbea napocensis? De altfel, Hadrian Daicoviciu, pasionat și preocupat din fragedă tinerețe de enigmele istoriei, a fost mereu alături și sub îndrumarea celebrului său tată, copilărind chiar în clădirea muzeului clujean, luând contact cu tot ceea ce însemnau acolo diferitele vestigii și exponate istorice. Născut la 11 octombrie 1932, viitorul mare istoric român va urma cursul și destinul vieții, urmând clasele primare la școli din Cluj și Sibiu. Studiile și absolvirea cursurilor liceale se petrec tot în Cluj, mai exact la liceul care astăzi se numește Colegiul ,,Emil Racoviță”. Obține în anul 1951 diploma de bacalaureat cu nota 10, după care urmează cursurile Facultății de Istorie (1951-1955), absolvind specialitatea dobândită cu diplomă de merit. Și astfel, licențiat în științe istorice, își va urma cariera didactică și deopotrivă, munca de cercetare științifică în cadrul UBB-lui și Inst. Pedagogic de 3 ani din Cluj și Oradea. La începutul carierei a fost încadrat ca preparator, dobândind ulterior și în mod exemplar toate treptele universitare (1956-1977), adică până la titlul de profesor universitar doctor în istorie, magna cum laudae. Altfel spus, marcându-i și evocându-i activitatea, se poate spune fără niciun fel de reținere că istoricul Hadrian Daicoviciu a fost în egală măsură un eminent profesor și cercetător științific, nu în ultimul rând, o distinsă personalitate a culturii și spiritualității noastre românești. Subliniez cu o sinceră convingere aceste lucruri, legate de ceea ce a însemnat profilul intelectual și moral al prof. Hadrian Daicoviciu pentru că am avut, eu și generația mea în timpul studenției, onoarea și privilegiul de a ne fi profesor și mentor la cursurile de istorie veche; a României și universală, iar foștii săi studenți nu cred că vor putea uita vreodată interesul și plăcerea de a-i fi urmărit excepționalele prelegeri, încărcate de har psiho-pedagogic, științific și numai în spiritul adevărului istoric. După cum, era de apeciat la superlativ arta echilibrului profesoral și al oratoriei de neîntrecut ale distinsului nostru profesor, deopotrivă înnăscută și dobândită de la ilustrul său părinte, dar și printr-o ireproșabilă pregătire în meseria atât de nobilă a dascălului cu vocație și cu dragoste nemărginită pentru istorie și pentru discipolii din îndelungata sa activitate didactică. M-am numărat printre aceștia, iar respectul pentru prof. Hadrian Daicoviciu a determinat în mare măsură motivația pregătirii mele pentru cele două discipline predate, obținând rezultate mai mult decât meritorii, la cursurile și examenele desfășurate sub bagheta fermecătoare, dar și la fel de exigentă a celui care avea să devină unul dintre cei mai mari istorici ai României.
Pentru că, dincolo de profilul său moral incontestabil, Hadrian Daicoviciu a fost, un erudit istoric și un renumit arheolog, având preocupări științifice și contribuții personale, cu precădere referitoare la istoria Daciei și Daciei romane. S-a remarcat de asemenea ca epigrafist, fiind specializat în istoria antichității, cu aplecare către Istoria Romei și Imperiului Roman, dinainte și după cucerirea Daciei. Or din această postură de cercetător științific și istoric a devenit și un autor de elită al mai multor lucrări de specialitate, mai cu seamă scrieri remarcabile despre istoria și cultura dacilor, obținând de altfel și marele premiu ,,Vasile Pârvan” al Academiei Române. O perioadă de timp, după cum mai spuneam, a făcut echipă chiar cu tatăl său – Constantin Daicoviciu, cercetând și publicând în colaborare, dar și individual lucrări științifice de excepție, cărți și manuale universitare și pentru învățământul preuniversitar, reamintind aici câteva dintre ele: ,,Ulpia Traiana”, ,,Columna lui Traian”, ,,Dacii”, ,,Portrete dacice…”, ,,Dacia de la Burebista la cucerirea romană”, ,,Dicționar enciclopedic de artă veche a României”, ,,Probleme fundamentale ale istoriei României” (manual și crestomație), ,,Istoria României ”(compendiu), ș.a.m.d. În acelasi timp, datorită prestanței și activității sale științifice, Hadrian Daicoviciu a fost ales și membru al Societății de Studii Clasice și al Uniunii Internaționale de Științe pre și protoistorice, dar și șef al secției de istorie veche la Muzeul Național de Istorie Transilvania, ulterior director adjunct și apoi director al prestigioasei instituții știintifice din Cluj-Napoca (1969-1974). Nu în ultimul rând, se remarcă ca o mare personalitate istorică, participând activ și mai mult decât convingător la numeroase manifestări științifice din țară și străinătate, unde a prezentat cu precădere aspectele cele mai importante ale civilizației geto-dacice și daco-romane. Dar din păcate, în plină activitate științifică creatoare, acest strălucit istoric roman s-a stins prematur din viață la numai 52 de ani, în urma unui infarct miocardic(1984). Ceea ce m-a determinat, din sincere motive interioare, să-i evoc cu recunoștință remarcabila sa personalitate științifică și umană, deopotrivă și a eminentului său părinte, acad. Constantin Daicoviciu. Și până la urmă nu doar o recunoștință, ci și o mare obligație pentru a ne reaminti de marii noștri istorici și de astfel de elite ale culturii Neamului Românesc, transmițând mai departe crezul lor patriotic nemărginit generațiilor de azi și de mâine, obligate la rândul lor să poarte cu mândrie făclia idealurilor de veacuri ale afirmării identității, unității și demnității noastre naționale.
OCROTEȘTE-I, DOAMNE PE ROMÂNI!
PROF. VASILE IROD
