În anatema combaterii anatematismei IV cade cineva care a atribuit la două persoane sau ipostaze expresiunile din evanghelii şi scrierile apostolice, fie cele rostite de el însuşi cu privire la sine şi pe unele le neagă în chip deosebit de omul care se înţelege alături de Cuvântul cel din Dumnezeu Total, iar pe altele, ca unele ce sunt vrednice de Dumnezeu numai de Cuvântul cel din Dumnezeu Total: să fie anatema.
Combaterea urmează ca şi aci să-i aducem aminte de hotărârile, în vârstă şi în har, să nu socoţi că Cuvântul lui Dumnezeu a devenit înţelept prin creştere şi nici să nu îndrăzneşti să zici, în chip de flecăreală, că înaintarea în vârstă, în înţelepciune şi în har, trebuie să o atribuim omului. (Cu toate că el tăgăduieşte aici mărturia Scripturii, care invaţă că cele privitoare la înaintare au avut loc asupra naturii trupului celui văzut al Domnului, totuşi nu este vreme să combatem acum aceasta, întrucât ţinta noastră cea mai apropiată este anatema de faţă. Am arătat în altă parte cele spuse de el odinioară şi din care se poate vedea că el susţine că sunt două ipostaze, contrazicându-se singur. Totuşi noi nu trebuie să aplicăm cuvintele (Scripturii) la două persoane, sau ipostaze, sau la doi Fii, împărţind unirea, adică împărţind pe Fiul care este unul singur. Căci unirea desăvârşită este neîmpărţită şi nedespărţită, iar Fiul este unul după toată raţiunea, după tot Chipul şi după toată înţelegerea. Dacă însă păstrăm unirea cea desăvârşită şi dacă mărturisim un singur Fiu, un singur Hristos şi un singur Domn, atunci trebuie ca şi cele zise (de Scriptură) să le luăm ca referindu-se la unul şi acelaşi Fiu. Deci trebuie să aplicăm cuvintele ( Scripturii) unui singur Fiu potrivit raţiunii naturilor care sunt unite). A nu deosebi însă cuvintele cele care se grăesc în scrierile apostolice, întrece cu mult măsura oricărei huliri. Căci, dacă nu despărţim cuvintele, atunci cum mai putem să ne opunem învăţăturilor lui Arie şi ale lui Eunomie, care le amestecă la un loc pe toate, ca şi cum ar fi spuse cu privire la o singură natură, atribuind cele umilite ale omenirii, plini de hulire naturii celei prea înalte a Curatei Dumnezeiri? Sau cum vom putea înţelege cuvintele Domnului, care zice pentru natura trupului celui văzut: ”Nu am venit să fac voia mea”(Ioan VI, 38) sau ”Porunca am primit de ce să spun şi să vorbesc” (Ioan VI, 39) sau ”Eu nu fac nimic de la mine” (Ioan VIII, 28) sau în fine ”Mă duc la Tatăl meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeu meu şi Dumnezeu vostru”(Ioan XX, 17) şi alte multe de felul acesta? Dacă cuvintele ar rămâne nedespărţite ca şi naturile, atunci, după el, Tatăl va fi Dumnezeul Dumnezeului celui unul născut, iar Fiul va fi în ceea ce priveşte Dumnezeirea, slujitorul şi servitorul poruncilor pământeşti – părinteşti. Dacă însă am lua cele umilite ca referindu-se la natura Dumnezeirii, atunci cui vom atribui cuvintele: ”Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan X,30) şi faptul că el lucrează la fel cu Tatăl şi după”după cum Tatăl înviază morţii, tot asemenea şi Fiul înviază pe cei ce voieşte” (Ioan V, 21). Urmează.
Preot iconom Alexandru Eugen Cornoiu
