Născut la 20 noiembrie 1937 în Ineu, județul Arad, omul de artă, Constanțiu Mara, este fiul gorjanului ,,cu dor de Jii”, Ion Mara. Studiile(liceul ,,Moise Nicoară” din Arad, Institutul de Arte ,,Nicolae Grigorescu” din București, secția de pictură monumentală) le-a făcut în România și-n străinătate, unde a studiat la școli particulare din Roma și Florența. A fost bursier al Academiei Române(1972-1974), în Italia și Franța, prin Concursul Național ,,Nicolae Grigorescu”. A susținut conferințe La Institutul Francez din Stokholm și la asociații românești din Stokholm. În 1980 se stabilește în Suedia, unde lucrează și trăiește și-n prezent.Ca și tatăl său, este un răsfățat al muzelor, alături de importantele opere de artă, Constanțiu Mara bucură sufletele celor din jur cu pictura în versuri a câmpului său existențial. Trăind de multe decenii în Suedia, Constanțiu Mara a păstrat prin versuri legătura cu pământul țării sale de baștină, simțirea fizionomiei acestuia este genetică, fiindcă poetul Mara se vrea topit în lumea sa edenică. Tămăduitori de vise, părinții, prietenii, fratele, vin spre el într-un ceremonial de contopire cu divinul. Simțirea sa este de fapt o întâlnire perpetuă cu un spațiu de care a fost nevoit, din pricina vremurilor neprielnice ale vieții, să se-ndepărteze o clipă. Suflul său liric este garnisit cu sensibilitatea cromatică, izvorând din înțelegerea profundă a mișcării lucrurilor și a curgerii vieții. Nerănite, visurile sale de împlinire spirituală sunt însoțite de o necontenită nostalgie, poetul căutând să afle dacă a înțeles pe de-antregul acest minunat tablou al vieții. Tot întorcând ,,lopeți de timp”, poetul și pictorul Constanțiu Mara, nerănindu-le, dezgolește rădăcinile sale sufletești. Cum spune în una dintre poezii, acest tablou îl trăiește și-l descoperă ,,aşa cum roua găseşte firul ierbii”. Vă propun acum, când colindele au intrat și ele în ,,hora brazilor, să descoperim împreună culorile sufletești ale tabloului vieții simțite de Constanțiu Mara
Prof.dr.Dumitru Cauc
Nunta brazilor
Doi câte doi
mirii noi
podobiţi cu neauă
suie către steauă.
Îi urmează brazii-nalţi, alai,
îmbrăcaţi cu albe zale,
trec mai sus de plai,
umbra le aşterne cale,
umbra de albastru
către alb de astru.
Fulgii – înfloritele lumini –
pe frunte le topesc mirarea,
calea n-are spini,
tot mai în urmă-i valea.
Doi câte doi
mirii noi
podobiţi cu neauă
suie către steauă.
Să facem un tablou
Hai să facem un tablou:
Punem câţiva copaci stufoşi aici
şi câţiva mai rari acolo,
la o margine de câmp,
şi dincolo de margine dealuri.
Luăm apoi puţin soare,
din cel bun,
care a văzut prietenii împreună,
şi din acelaşi soare,
cum este el seara,
punem lumină de asfinţit,
unde ar începe marea.
Aşa vorbeau câţiva îngeri,
voioşi că au ceva de făcut,
şi mai ziceau:
nu toată lumea va vedea acest tablou.
Tămăduitori de vise
Vă port în suflet şi în gând,
tămăduitori de vise,
părinţi, fraţi, prieteni.
Se zice că visarea necazului
e o boală fără leac,
dar iată, norul negru trece.
Vă regăsesc
aşa cum roua găseşte firul ierbii,
voi toţi care v-aţi cunoscut
doar în sufletul meu
unde aţi venit
tămăduitori de vise,
pe toţi vă regăsesc.
Frunzele trifoiului din glastră
şi-au pregătit gluga de noapte,
chiar dacă un bec puternic le luminează.
Altfel de rânduială este în cele tainice!
Cronică
În ţara umbrelor prelungi
Tăcerea face parte din viaţă
Preamultele cetini de gheaţă
Cu-n zâmbet nu poţi să le-alungi.
Revine, ca o rătăcire prin păduri,
Teama târziului ceas de seară
Când viscol drumurile ară
Şi grija celor duşi greu o înduri.
Pe cer scriu arborii labirinturi arhaice
Ar fi poate vremea nepăsător să cânt
Ca barbarii purtaţi de vânt
Punând ura-n vârfuri de lance.
Dar la margine de gând ca bruma ierbii
Nu-şi calcă legământu-un copilandru
De veghe stă mândru şi tandru
Cum în clipe sacre îşi adastă moartea cerbii.
Am spus, oare, ce aveam de spus?
În bogăţia mea
sunt atâtea drumuri, case, părăsiri,
ca ramul rupt al preaplinului rod.
Cât bine am făcut
din tot ce am primit?
Ar fi un inventar semeţ
dar şi grădini ce n-au mai înflorit.
Cu ridicări şi plecăciuni
peste toate cumpăna vremii
şi uimirea speriată a copilului
când scapă vadra fântânii în sus.
Spus-am oare ce aveam de spus?
Era în toate un tâlc
Era în toate un tâlc:
puneam pere pădureţe
în grâul din pod,
şi după un timp
erau bune şi moi.
La fel aş pune gând crud,
în care grâu la copt?
Gând pădureţ, gând de drumeţ,
unde te-aş putea ascunde?
