Colectivizarea din R. P. Română între: ”Flacăra continuă!” și ”Neplăcerea de a-mi aminti!”

225

Frământări privind „micile” sau „marile” cotituri de prin anii 1944 – 1950 ne sunt redate de învăţătorul Scarlat Ionescu, în cartea : „Flacără continuă”, ce redă momentul intrării sale în colectiv.
„În orice caz, când în perioada 44 – 50 m-am despărţit de vechea orânduire, care îmi răsplătise apostolatul şi eforturile de luminare cu atâtea suspendări şi în cele din urmă cu o pensie ajunsă după stabilizare de 59 de lei, mi-am zis că, într-adevăr, acea ordine nu merită să mai dureze.
Întreţinuse prea multe nedreptăţi şi orori, prea mult bun plac, prea multă doză de umilire a oamenilor sărmani şi a oamenilor de cinste. Trebuiau luate nişte hotărâri demne, trebuiau făcute nişte modificări substanţiale în orânduirea obştei. Activiştii de partid veneau de la comitetul judeţean, dar, judecând la rece modul lor de a aborda problemele la ordinea zilei era – totuşi – cam dur, deşi buna lor intenţie şi pricepere nu erau de contestat.
Se făceau cererile pentru intrarea în gospodăria colectivă, dar ceva nu era în ordine şi anume nu era lămurită viitoarea organizaţie a colectivei. Liberul consimţământ „opera” greu! Oamenii se codeau, îşi frământau căciulile în palmele bătucite, îşi duceau mâna la ceafă cu un gest caracteristic. Întrebări nu prea se puneau cu glas tare, plutea numai o rumoare nestăpânită, un fel de vaier prelungit. Mă întrebam dacă e sau nu e bine să intervin în apărarea ideii de colectivitate!
Lucrurile începeau să se clarifice, dar simţeam că trebuia să fiu mai bine pregătit pentru o asemenea intervenţie. Priveam chipurile consătenilor mei şi-i simţeam destul de nesiguri pe gândurile lor. Iar vorbele tinerilor activişti erau uneori molcome şi parcă creau un coeficient de mulţumire de sine, dar alteori deveneau Emfatice, nu prea pe înţelesul tuturor, erau prea „din carte” şi nu „cădeau” BINE!
M-am hotărât! În anul 1950 am cedat cu acte oficiale pământul pe care-1 aveam. Era un început. Eu, ca învăţător al satului, ori ca gospodar de frunte, căci, e locul s-o spun, nu eram săraci, făcusem pasul hotărâtor. Ceilalţi urmau să-mi ia „EXEMPLUL”!
N-a fost simplu să iau o asemenea decizie. Nu-mi era uşor să ştiu că mă despart de pământ şi de animalele de muncă…
Era cum îmi zisese atunci un proprietar înstărit, dintr-un sat vecin:
– Bine, domnule Scarlat, ce ţi-a venit să cedezi?
– M-am gândit, domnule Albulescu, m-am gândit că acesta e drumul ţării şi EU, ca dascăl, trebuie să fiu EXEMPLU!
– Te-ai gândit ca PROSTU’ domnule, scuză-mă că nu-mi pot stăpâni dezacordul. Te-ai lins pe bot acum! Ai dat drumul, ai spart baricada, asta ai făcut! Încearcă acum să ţi le mai iei înapoi, să vezi de mai poţi?
– Nu are rost să mai încerc. Am făcut-o, înapoi nu mai dau.
– Da, dar ne-ai stricat nouă planurile. Dacă s-or mai găsi şi alţi proşti, comuniştii o să colectivizeze ţara întreagă.
Aşa a fost. Cu o metodă, cu altele, ţara a fost cooperativizată. M-am gândit uneori la vorbele lui Albulescu şi nu puteam să nu-i dau dreptate, cel puţin în parte. Pământul n-a mai fost al meu, caii n-au mai fost ai mei, atelajele NU! Mi-a rămas casa şi un teren ajutător. Pensia mea, ca fost învăţător al vremurilor trecute se tot subţia. Nu ştiu însă prin ce fel de noi „intervenţii” ale celor ce permanent mi-au voit „BINELE”, dar un bine răsturnat, sau întâmplat să mă aflu citat, după aproape doi ani, pe lista ultimilor CHIABURI din comună! Iată-mă şi fără pensie, fără de cei 59 lei lunar şi, bineînţeles, fără nici un mijloc de existenţă. M-am închis în durerile mele. Nici că se putea recompensă mai bună din partea autorităţilor locale. Bună lecţie! Îmi venea să merg la cei care mă avertizaseră şi să le recunosc în faţă că fusesem PROST!
Familia mea era practic – pe drumuri! (adică în 1952)1
Cu greu am „reuşit” să obţin doar două pagini după anii colectivizării pe Valea Gilortului, în comuna Albeni, de la profesorul pensionar de limba română şi literatură, pensionar Ionescu Grigore:
„Mă străduiesc să-mi amintesc câte ceva din preajma anului 1962, dar am să te dezamăgesc: în acel an eram student la Craiova, educat cu străşnicie la cursurile de economie politică şi la şedinţele U.T.C. de atunci, să înţelegem evenimentele, să ne dăm seama de importanţa Congresului ţărănimii, pe care-l organiza Gheorghe Gheorghiu – Dej. Eram în căminul studenţesc şi urmăream transmisiile televiziunii…
Crezi că puteam să mă detaşez atât de mult de mediul în care studiam, încât să simt ce este în afară?…Nu puteam, mai ales că în propria-mi familie evenimentul fusese devansat prin înscrierea de „BUNĂ – VOIE” în întovărăşire – (condiţie pentru a deveni STUDENT!).
Îmi dau seama că multe drame s-au petrecut atunci, dar nu se cunosc decât din literatură.
„Revoluţia” de atunci – adică COLECTIVIZAREA, era înfăptuită de oameni, de oameni din sat, care, în majoritate, nu erau prea bogaţi. Starea de sărăcie era uşor să alimenteze invidia, ura faţă de „duşmanul de clasă”! Încât colectivizarea aducea acea „egalizare” pe care mulţi o nutreau în sinea lor!…
Oricum, în vacanţă, am avut ocazia să asist la un eveniment petrecut la Sfatul Popular Albeni, în 1962!:…
Era chiar momentul înfiinţării oficiale a Gospodăririi Agricole Colective din Albeni, Raionul Gilort, Regiunea Oltenia. Venise primul secretar de partid de la raion – parcă Mateescu îl chema… Din drum, intra pe alee către clădirea Sfatului, înconjurat de mulţimea curioasă, de oficialităţile de atunci…
Îl priveam din spate: avea umerii laţi, era îmbrăcat într-o scurtă de culoare gri, păşea rar, cu siguranţă, cu autoritate, zâmbitor. În holul clădirii se opreşte, înconjurat de oameni, îi felicita pe aceştia, îl îmbărbăta, îi asigura că prin MUNCĂ… vor obţine roade bogate, păsări mai ales, încât să dispună de multe alimente: carne, lapte, ouă, brânză…
Avea un fel de a rosti numele acestor alimente, pe care nu pot să-l uit: parcă ar fi fost CIOBAN!
Nu-mi face plăcere să-mi amintesc, dar „filmul” acela nu l-am uitat. Ce a urmat… ştim cu toţii! 1,2
La acest profesor de limba şi literatura română, încercat greu, de urmările colectivizării, mai ales în plan profesional, întâlnim „repulsia” şi scârba faţă de momentul final al colectivizării – 1962, pe raza comunei Albeni, Raionul Gilort, Regiunea Oltenia, precum şi una faţă de activiştii de partid, în special faţă de activistul de la Raionul Gilort – Mateescu – comparat, după limbaj şi ţinută, cu un CIOBAN! Într-adevăr, aceşti activişti de partid erau în general needucaţi, „fără mamă şi fără tată”, cu un comportament suburban, înarmaţi cu zeci şi sute de înjurături!
Profesor istorie-filosofie, Voicu T. Teodor

1.Scarlat Ionescu, Flacăra continuă, Editura ALBATROS, Bucureşti, 1985, pp. 132 136
2.Ionescu Grigore, profesor pensionar, născut în octombrie, 1942, sat Albeni, Manuscris, Neplăcerea de a-mi aminti

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here