Coiotul, ca şi vărul lui şacalul, sunt mamifere sălbatice asemănătoare cu lupul, dar de talie mai mică, ce se hrănesc, în general, cu hoituri, ocupându-se totuşi şi cu ceva mai special: furtul prăzilor marilor vânători ai junglelor sau al preeriilor, adică, leul, tigrul, leopardul sau puma.
Din cauza furturilor de la gura prădătorilor, care epuizaţi în efortul lor de a-şi ucide prada nu mai sunt în stare să o şi păzească, atât coiotul cât şi şacalul sunt asociaţi persoanelor avide, rapace şi josnice. Cel mai frecvent, această asociere devine foarte evidentă când destinul te-a pricopsit să ai de-a face cu jungla din palatele de justiţie din România.
Şacalii&Asociaţii
În tribunalele noastre, coioţii şi şacalii asociaţi fraţilor lor din lumea animală, sunt consilierii juridici ai prea multor instituţii de stat, bogate şi puternice care-şi fac permanent victime din rândul cetăţenilor, de regulă reglându-şi deficitele bugetare pe seama celor mai slabi şi neajutoraţi. Fie că e vorba de imobile, păduri sau terenuri agricole luate cu forţa, fie că e vorba de un abuz al conducerii faţă de drepturile legale ale salariatului, fie că fiscul se gândeşte să facă economii la buget băgând mâna în buzunarul vreunui pârlit de pensionar, şacalii tribunalelor împânzesc holurile şi sălile palatelor de justiţie, tare mândri de puterea şi tupeul lor. Se plimbă pe holuri ţanţoşi, cu geanta de hârtii preţioase la piept, scrutând victimele pentru a evalua potenţialul lor de ofertă. Celor deja contactaţi li se face semn discret că totul este în regulă, iar pe cei din aparatul judiciar îi gratulează fără sfială cu saluturi linguşitoare. Cei încăpăţânaţi în a crede că pot câştiga, de capul lor, un proces cu o instituţie a statului sunt ignoraţi pur şi simplu. Ei sunt pleava sau vorba unuia, prăpădiţii…
Împărţirea prăzii, ascunderea erorilor judiciare
Coioţii tribunalelor sunt, în genere, vechi fosile de pe vremea bietului împuşcat şi cunosc pe toată lumea din Palatul de Justiţie. Cu cei mai vechi din judecători au de împărţit mereu prada, se recunosc rapid şi se preţuiesc reciproc pentru că pot să-şi ascundă erorile judiciare dând vina unul pe celălalt. Sunt atât de versaţi încât, până şi ţinuta şi-o potrivesc suficient de modestă pentru a ascunde viloiul şi limuzina de conte franţuz de acasă. Omniprezenţi prin tribunale, s-ar zice că fac parte din recuzita palatului de justiţie, ba chiar din corpul juridic al acestuia, de îndată ce găsesc rapid soluţiile de întâmpinare ale jecmăniţilor ce-şi caută dreptatea.
Fiscul, perceptor nenorocit, un fel de stat în stat sinistru
Şaizeci de ani de viaţă cinstită eu n-am avut cu ei „onoarea” dar odată ajuns la pensie, pe unul din aceştia am avut neplăcerea să-l cunosc personal. Am să vă spun povestea lui mai încolo pentru că, mai întâi, trebuie să remarc un fapt: să nu credeţi că abuzurile contra cetăţeanului de rând pornesc doar de la Guvern sau de la vreo lege proastă dată de Parlament. Aceste instituţii ale statului nu sunt decât capul caracatiţei şi braţele ei hidoase sunt acelea care acţionează pe faţă şi eficace împotriva noastră. Două din aceste braţe, reprezentantul instituţiei de stat şi cel al justiţiei, sunt îndeobşte foarte cunoscute pentru că lupta propriu zisă, la procese, cu ele o duce cetăţeanul. Înapoia lor stă însă cel mai hidos şi periculos braţ ce ne loveşte în punga proprie pe la spate, în mod direct şi laş: fiscul. Adică, acea lance a Ministerului Finanţelor Publice care se ocupă mai întâi cu stabilirea apoi cu perceperea impozitelor şi taxelor noastre. Cine-i fiscul de astăzi, acest perceptor nenorocit? Puţine instituţii de stat ceauşiste au supravieţuit – cu toate metehnele lor – în noua „iepocă” post-decembristă românească. Printre ele, fiscul bate orice recorduri de apucături ale comunismului totalitar, el fiind astăzi, mai mult ca oricând, un fel de stat în stat. Sub veghea lui permanentă, nu există lege cinstită, normală şi sigură în România, ne facem iluzii că s-ar fi schimbat ceva după 1989! Imediat ce Parlamentul dă o lege, conţopiştii guvernului şi ai fiscului o fac praf cu „normele ei de aplicare”. Iar tu, cetăţean la locul lui, te găseşti subit în poziţia soldatului pe care căprarul îl întreabă „- Bă! Te doare în c… de mine?”. Oricum ai răspunde, ai dat de dracu şi aşa e şi cu legile noi, ele fiind apa vie din care se adapă zilnic fiscul. Nu cred că mai există astăzi prin ţară vreun cetăţean căruia fiscul să nu-i fi luat ceva, barem vreo reţinere din salariu sau vreo amendă acolo, de vreo câţiva lei, dacă nu cumva fiscul te găseşte călcând pe coada legii ş-ai mierlit-o de-a binelea trebuind să-ţi cauţi dreptatea la tribunal.
Coiotul Casei de Pensii
Fiecare are povestea lui cu fiscul şi aşa am şi eu. Pe mine m-au găsit în anul 2007, că „mi-am însuşit foloase necuvenite” (Sic! taman cu pensia!) după o ieşire la vânat a fiscului prin dosarele Casei Judeţene de Pensii Gorj. Ca să vedeţi „formulă” pe şefa Rodica Ghimiş care-mi semnase adresa! De parcă eu îmi făcusem calculele ce pensie mi se cuvine, nu conţopiştii din propria ogradă. Şi de îndată ce mi-am căutat dreptatea la tribunal, hopa! uite şi coiotul CJP dat pe inventar tribunalului. Pe numele lui Coman Vasile, acesta şi confraţii, au reuşit performanţa extraordinară să-mi înceapă reţinerea din pensie în ianuarie, să emită decizia pentru această faptă în luna mai şi să mi-o trimită prin poştă in luna iulie, la patru zile după prima înfăţişare de la procesul deja început de mine. S-o credeţi dvs. că judecătoarea Semenescu mi-a dat mie câştig de cauză! Ea a acceptat întâmpinarea prietenului ei de tribunal, consilierul juridic Coman, în care se spunea că …n-am făcut contestaţie după 45 de zile de la lansarea scremutei lui decizii! Ca să vedeţi tupeu de vechi coiot! Deşi la două săptămâni, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie decidea că eram în regulă, putând cumula o indemnizaţie de şedinţă cu pensia, plătesc şi acum, Coman, şacalul de tribunal, având grijă de asta.
Marionetele şi mizeriile „iepocii” boc-băsesciene
Dar iată că veni şi „iepoca” băsesciană iar marele marinar al ţării şi marionetele lui îmi băgară mâna din nou în buzunarul în care-mi ţineam pensia. Dacă le dăduse Curtea Constituţională peste mână pentru că tânjiseră să-mi ia 15% din ea, tot nu se lăsară până nu puseră impozit. Şi iată-mă din nou la tribunal… Ce circ e acum acolo, e musai să vă povestesc! În ciuda tuturor reacţiilor mijloacelor mass-media la abominabila măsură guvernamentală şi a declaraţiilor pompoase date de şefii de sindicate, închipuiţi-vă că sunt singurul pensionar din Gorj care deschide un proces contra impozitării pensiei. Ce este hazliu – dacă nu ar fi tragic – este că nici consilierul Coman Vasile habar n-are cum să-şi mai facă întâmpinarea, cerând termen de respiraţie şi inspiraţie. Făcuse iniţial una invocând, culmea, tot Curtea Constituţională care-i dăduse peste mână pentru 15% dar am reacţionat imediat: „pârâtul vine cu poveşti de cum se aplică legea prin Uniunea Europeană în loc să justifice de ce nu mi s-a trimis nicio altă decizie prin care să fiu înştiinţat că aş avea o pensie diminuată cu suma de 55 de lei. Pe de altă parte, nu cade în competenţa Curţii Constituţionale a se coborî la niveluri dorite de CJP Gorj, ea judecă legi organice nu ordonanţe de-ale lui Boc, cum ar fi OUG nr. 107/2010 dată ca exemplu. Curtea Constituţională trebuie să apere Constituţia ţării şi nu acte normative abuzive date de Guvernul României, împotriva legilor organice şi împotriva normelor europene în materie de drept, pensia fiind considerată ca „valoare patrimonială.”
Ciugulirea mălaiului din buzunarul amărâţilor
Pentru că mai suntem şi cetăţeni ai Europei nu doar vâslaşi în barca găurită a lui Băsescu, numită România, se pare că pentru coioţii tribunalelor vin vremuri grele. Pe de altă parte, judecătorii s-au săturat să apere un stat care are câteva degete băgate şi în portofelul lor. Eram de faţă când, într-un proces al altui nenorocit, judecătoarea i-a spus franc coiotului de tribunal: „- Domnule Coman, sper să înveţi să mai faci şi altfel de „întâmpinări” decât cele de până acum. Ultima dumitale hârţoagă am citit-o de două ori şi n-am priceput-o niciodată!”
Jungla numită România
Coioţii tribunalelor au adus ţara într-o situaţie explozivă. Pe lângă mălaiul lor zilnic de a ciuguli bani din buzunarele amărâţilor, pe baza unor norme aplicate de miniştri incompetenţi ca de pildă Vlădescu şi Pogea sau a lui Botiş, hoţ în regulă din fondurile europene, salariaţii au popriri pe salariu, pensionarii au pensii impozitate, iar subvenţiile pentru produsele agricole ajung la alţi coioţi ai Bărăganului, Timişului sau Siretului. Unii dintre ei sunt străini, cetăţeni ai altor ţări, care au cumpărat pământul de la şacalii tribunalelor deveniţi peste noapte latifundiari prin furt din averea unor babe incapabile să reacţioneze. Stai să te întrebi: cât o să mai reziste jungla asta mai sălbatică decât cea africană numită România? Cum din toţi salariaţii şi pensionarii, afectaţi de legile abominabile ale regimului băsescian, dintr-un judeţ întreg doar eu mă lupt cu şacalii şi coioţii tribunalelor, este clar că agonia ţării va mai dura mult şi bine. Primul pas ar fi, totuşi, ca aidoma judecătoarei mai sus amintite, reforma în justiţie să înceapă prin neacceptarea de către judecători a hârţoagelor coioţilor de tribunal pe care le citeşti de mai multe ori şi nu le pricepi niciodată.
Prof. Nicolae N. Tomoniu
