Cocoși, cocoși…dar putea să fie și o găinușă!

754

Viața bate filmul auzim deseori. Totodată, în ultimul timp, personajele din filmele S.F. nu mai fac fapte de acelea deosebite, în sensul că nu mai descoperă planete, ținuturi cu gnomi și hobiți, ci fac fapte umane (să fi devenit o ciudățenie să te comporți ,,ca omul”?). Revin. Viața bate filmul. În acest sens iată-ne în după-amiaza zilei de la Muzeul Județean de Artă Gorj în fața expoziției „Cocoșii”, cu tablouri reprezentând variațiuni pe aceeași temă, cocoșii, a scriitorului și, mai nou, a pictorului craiovean Marius Ghica.
Marius Ghica, acela care încearcă să prindă ființa prin cuvânt, și totodată cel care, tot prin cuvânt, instituie ființa, cum însăși afirma prin anii 1990, descoperă exact inversul, reversul vorbelor „cum nu te scalzi de două ori în apa aceluiași râu, un desen e starea de grație a unui moment unic care nu se mai întoarce și nici nu se mai poate reconstitui”. Dar el, doar momentul acela de inspirație îl vrea, cel în care a zărit cocoșul, ca și când sârba o știe și o joacă… pictând cocoși.

Scriitorul nu e doar acela care încearcă să prindă ființa prin cuvânt, ci și cel care, tot prin cuvânt, instituie ființa
Profesorul Marius Ghica, cunoscut drept critic literar și eseist încă din 1985 și redactor, tot de atunci, la revista ,,Ramuri”, debutează cu o cronică despre Lucian Blaga, publicând apoi și la alte reviste culturale din țară. Continuă cu traduceri și eseuri despre scriitori și filosofi români și francezi, cu volumele de eseuri: Facerea poemului (1985), Omul poietic pe tărâmul limbajului (1989), Paul Valery, Poezii-Dialoguri, Poetica și estetica, în colaborare cu Ștefan Augustin Doinaș și Alina Ledeanu. Un surprinzător eseu dedicat de Marius Ghica lui Paul Valery este „Facerea poemului” în anul 1985. Cartea reprezintă o încercare de a defini știința producerii operei literare, focalizarea unei discuții având poietica drept subiect, ce face din marele eseist francez un consistent pretext pentru o dezbatere continuată.
Poezia lui Lucian Blaga, prin prisma unui singur titlu „Ardere”, din volumul „Nebănuitele trepte”, prin intermediul căruia autorul deslușește un rost al poeziei de a media între „zei” și „muritori”, poetul-hermeneut arătându-se astfel nu numai drept „acela care încearcă să prindă ființa prin cuvânt, ci și cel care, tot prin cuvânt, instituie ființa” (Un Poem al rostului poetic). Foarte amănunțită este și reluarea prezentării concepției lui Derrida prin analiza noțiunilor, atât de original formulate, și a temelor gândirii filosofului francez, a cărui „modă” europeană a fost întărită de puternicul ecou deșteptat de scrierile sale în Statele Unite ale Americii. În fine, Marius Ghica revine la mai vechile sale interese, continuate și prin participarea cu traduceri la frumoasa ediție „Valery”, coordonată de Ștefan Augustin. Doinaș.
,,În fine” nu a fost potrivit amplasat în textul de prezentare a scriitorului Ghica, pentru că, de mare valoare, după aprecierea sa, a fost recomandarea poetului Mircea Dinescu, adresată lui, care a desenat, nu în cele mai mici detalii, ci doar cu multe culori, un cocoș, devenind, cum se autodenumește un ,,filocromatic ce preamărește victoria luminii asupra tenebrelor”.
Nu va fi niciodată un pictor profesionist fiindcă, deși dă o formă desenului, el nu ajunge să le aducă la o formă complexă. Desenele ,,Cocoşi” fiind mai aproape de hagiografie și omiletică.
Cum nu te scalzi de două ori în apa aceluiași râu, un desen e starea de grație a unui moment unic care nu se mai întoarce și nici nu se mai poate reconstitui. Ba da, la desenele scriitorului Ghica Marius a fost un moment și a rămas doar el.
Acest altceva, starea de grație a momentului respectiv și reconstituirea lui risca să rămână nedezvăluite. Cu toată aparenta ,,deschidere” a omului de litere. Fiindcă aceste componente, amintite mai sus, ar fi fost cu totul trecute sub tăcere și nu poți descrie întregul dacă faci abstracție de părțile lui ascunse. Fiindcă orice om are de multe ori sentimentul, că poate picta dar nu își lasă niciodată îndeletnicirile obișnuite să se apuce de pictat. Marius Ghica s-a apucat.
Scriitorul Marius Ghica spune că a primit această idee de a desena cocoși de la Mircea Dinescu și asta nu oriunde, ci acolo, la Cetate. Eu cred că a tot citit prin multe cărți despre cocoși: cocoșul de Horezu și luptele de cocoși, despre bărbăție, curaj, și a mai citit și frumoase cuvinte ale scriitoarei din Tuțuleștii Argeșului, Paula Romanescu și a început așa inima să-i cânte că numai reprezentarea imagistică a cocoșului prin pictură i-a astâmpărat foamea artistică, să zicem așa.
Redăm mai jos cuvintele cu pricina: „Cocoșul, de munte îndrăgostit, îi cântă iubitei sale găinușe serenade numai în miez de noapte, într-un sfânt ritual menit să tălmăcească tăria iubirii despre care zic oamenii cu minte că mișcă în ceruri aștri. În timpul cântatului, niște «obloane» pielițe se trag peste ochii și timpanele lui astfel încât el nu aude și nu vede nimic în afară de chipul iubirii sale. Natura, generoasă, l-a înzestrat cu surzenie și orbire în timpul cântării, cum orbi și surzi la gura lumii sunt toți îndrăgostiții.
Așa mi-a povestit un vânător care-și dorea printre trofeele lui un cocoș de munte și, a renunțat pentru totdeauna la mult râvnita piesă care-i lipsea din colecție, după ce, în urma unei pânde îndelungi, i-a apărut în bătaia puștii lui (cu glonț, nu cu alice) o splendoare de cocoș pus pe cântat. Era ca un bulgăre multicolor de pene înfoiate și tremurânde. Vânătorul a tras. Pădurea a vuit a sfâșiere. A urmat un fâlfâit de aripi peste vârfuri, o înfiorare de frunziș și un tropot stârnit de fuga căprioarelor, a iepurilor, a mistreților. Doar cocoșul, neclintit, continua să-și cheme prin cântec iubita. Nu auzise pocnetul de armă. Glonțul trecuse printre penele lui răsfirate fără să-l atingă. Cum să ucizi iubirea, și-a zis vânătorul și a rămas tăcut să asculte în noapte cântecul îndrăgostitului. De ce taci, inimă? Cântă!

Și-acum să dăm cuvântul … Pictorului sau Scriitorului?!
Cândva, dorindu-mi să aleg într-un fel anume viitoarea meserie, deși eram deja elevă a Liceului Economic și de Drept Administrativ din Târgu-Jiu, mi-am deschis caiete noi pentru munca suplimentară la mai multe materii. Nu le voi enumera. Am așezat caietele sub pat. Asta și ca să îmi fie mai greu accesibile, ca orice faptă care cere, în prealabil, o decizie: să iau, să fac, să decid, să ridic, pentru că…. eram în clasa a XI-a. La sfârșitul anului am fost surprinsă că, în afară de matematică, la care mai lucrasem încă poate zeci de caiete, celelalte au rămas aproape virgine. Am știut atunci că drumul meu în viață, voiam sau nu voiam, trebuia să conțină matematica. Tot astfel poetul-hermeneut ce se arăta nu numai drept „acela care încearcă să prindă ființa prin cuvânt, și care, tot prin cuvânt, instituia ființa poeziei și mirajul ei de a media între „zei” și „muritori”, (Un Poem al rostului poetic) și care, iată, reia prezentarea concepției lui Derrida – oameni care făceau desene „fără cuvinte” și care încercau să transmită mesaje – eram fascinați de cei care încercau și reușeau, a alege între a vorbi despre scriitori și pictori, tot pe primii. Remarcă și exprimă încă odată, imposibilitatea luptei culturii cu amestecarea valorilor sau cu devalorizarea accelerată a acestora. Și totuși, în ochii scriitorului două nume storc lacrimi și demonstrează exact ceea ce era de demonstrat: valoarea rămâne valoare și crește mereu. Timpul este cel ce o sporește. Numele sunt Jacques Derrida și Ion D. Sîrbu.
Despre Jacques Derrida amintirile îl poartă în Franța, atunci când acesta lupta să îi obțină, în 1990, o bursă românului Marius Ghica, în continuare, în Patria Luminilor. Francezii erau dezamăgiți în iubirea lor. Crezuseră că românii chiar au făcut revoluție în 1989: „iată de ce au fost în stare!”. Când au înțeles că a fost ce-a fost și-au retras bursele acordate românilor și Derrida scria pe la toate forurile să îl ajute să prelungească bursa românului Marius Ghica.
Pentru cealaltă lacrimă, I.D. Sîrbu, intră în scenă profesorul Marius Ghica: 1989 a fost un an ce a demonstrat că termenul de dizident a fost folosit forțat. Asta fiindcă momentul 1989 nu a scos din multe sertare ale ,,dizidenților”, ceea ce se credea că n-ar fi putut fi publicat fiindcă este foarte clar că nu se putea spune orice. Era cenzură. Ceea ce era foarte adevărat. Cel care a avut într-adevăr, a fost Ion Desideriu Sîrbu și a fost o explozie și o revelație pentru Literatura Română. ,,Este o lecție fascinantă pentru studenții mei! Este un scriitor român contemporan exemplar. Asta pentru că el ilustrează tot ceea ce este mai puternic și ca valoare literară și ca moralitate. Ion D. Sîrbu demonstrează, dacă mai era cazul, că un mare scriitor este o mare conștiință scriitoricească dublată de o mare conștiință morală”. Este greu sau imposibil ca scriitorii să fie oameni impecabili moral și catastrofe din punct de vedere al scrisului, dar nici creatori geniali și hahalere în viață nu se poate. Valoarea literară și moralitatea se intercondiționează, iar omul din subterana fără nume, fără înfățișare palpabilă și trăsături fizice concrete în timpul vieții (datorită, aș opina eu, nu cenzurii ci marilor puteri ce impuneau, poate, Uniunii Scriitorilor din România să nu își facă apariția cu nume mari în universalitate), dar, încă de când salva găini în Petrila natală, și de când profesorul Blaga îl considera ,,orfan de limbă” iar Ștefan Augustin Doinaș îl însoțea la Cercul de la Sibiu, cu o voce personală care este a lui și numai a lui, iasă deasupra precum petrolul din apă.
„Ion D. Sîrbu reprezintă un mare model. Socotesc că încă nu este pus în locul pe care îl merită în Literatura Română”.
Această nouă formă de exprimare artistică a scriitorului Ghica, vrea să sugereze o legătură între imagine și idee, iar ideile au ecouri. Așteptăm să înțelegem ce nu poate exprima Marius Ghica apelând la cuvânt și, mai mult, ce ecouri are creația sa mai veche și actuală deopotrivă. Într-o cultură temeinic articulată am putea primi reacții. Reacții are scriitorul care, observând în sala de expoziții, dăruirea în exprimare a scriitorului Ion Popescu Brădiceni, om de presă și jurnalist adevărat, fondator de reviste literare (Miracol de Brădiceni, Serile la Brădiceni) este fericit să îl regăsească și în ipostaza de critic de artă și dornic de a da ,,naștere” unui ziar local, ,,Gorjeanul Cultural”, în care să publice și articolul ,,Marius Ghica, poezie, prozură și pictrie”.
Faptul că Marius Ghica l-a întâlnit pe ,,cetățeanul” Mircea Dinescu și acesta i-a orientat exprimarea artistică spre culoare la propriu, pare că i-a schimbat și concepția despre lume, viață și artă.
În curând putem asista la un protest al literelor care, devenite cuvinte, par a se fi golite deodată de conținut. Total? Parțial? Și pentru că un segment de public (oameni de fotbal) pare interesat de această exprimare artistică a scriitorului, recompensându-i munca prin remunerarea operelor achiziționate, credem că Marius Ghica va merge mai departe pe drumul culorii. Acestea fiind zise și convinși fiind că tablouri cu cocoși vesel colorați vor umple pereții locuințelor, poate și în locul, ,,Covorului Oltenesc” să îl amintim pe I.D. Sîrbu cel adorat de scriitorul craiovean, (nu din Isarlâc ?). Prin cuvinte poți ,,traduce” un tablou, dar nu poți face un tablou din cuvinte. Tablourile lui Marius Ghica nu au un sens adânc, nici peiorativ, nici aluziv, nici subteran. Sunt cocoși, și nefiind vorba doar de sindromul „Violon d’Ingres”, am avea o singură observație: cocoși, cocoși, …dar nu putea să fie și o găinușă ?

Dar totuşi, unde sunt găinile?
Că rolul artistului e să vadă şi să înţeleagă problemele societăţii nu ne îndoim. Că el pune aceste probleme nu degeaba ci tocmai pentru a reflecta vremurile şi să ia aminte cine trebuie iar nu ne-am îndoit vreodată. Amintesc cum demult se vorbea despre Arghezi că strecoară “șopârle” chiar când publică lucrurile cele mai cuminţi. Așa a pățit cu o poezie din cele câteva pe care le publicase „Viața Românească”, îndată ce numele lui căpătase iar voie să figureze în paginile revistelor ca semnătură sub versuri originale. Strofele făceau, aşa cum ştia el, elogiul găinii, autoarea diurnă a unui mic miracol natural: Zi de zi, îmi faci cadou, Puică galbenă cu ou/ Şi nici n-ai avut habar/ Că-mi laşi zilnic în cuibar/ Parcă lunecat din cer/ Dintr-o stea un giuvaer (Giuvaer)”. Redăm poezia:
Zi cu zi, imi faci cadou,
Puica galbenă, un ou,
Și nici n-ai avut habar
Că-mi lași zilnic în cuibar,
Parcă lunecat din cer,
Dintr-o stea, un giuvaier.
În uimirea mea adâncă,
Uit că oul se mănâncă
Şi mă uit, mărire ție!
Ca la o minunăție.
Ăsta-i oul de gaină?
Ăsta-i ochiul pe slănină?
Ăsta s-a vândut în piață
Ieri şi azi de dimineaţă?
Nu se poate! Ce, nu știi
Însă, vezi, nu m-am gândit.
Revista a primit, de la cel mai înalt nivel ideologic, reproşuri severe. Cum nu se băgase de seamă că Arghezi urmăreşte să spună cu cât s-au scumpit, în regimul socialist, ouăle pe piaţă? De aia le compară cu pietrele nestemate. Şi, la sfârşit, face o aluzie transparentă scriind: „Puică, ouăle matale/ Nu le capeţi pe parale/ Că sunt lucruri geniale/ Aoleu, ce proastă eşti/ Nici măcar nu te gândeşti”.
Continui pledoaria că puteam să avem măcar „PUI DE GĂI…” în expoziția noastră și tot Arghezi, cel cu rădăcini gorjeneşti, ne ajută să ne amintim că de fapt, la ţară, nu mai sunt locuitori. Satelor li s-a întâmplat fenomenul de care ne-am temut pe vremea lui Ceauşescu: depopularea satelor. Atunci de unde găini?
În ceața groasă / Carul se-ntorcea acasă. / Întuneric beznă./ Nu se vedea până la gleznă./ Caii mergeau din obicei,/ Unde, nu știau nici ei. / Hamurile nu mai știau ce mînă,/ Iepile sau muntele de țărînă. / Nu se mai vedea la nimic luminile,/ Dar treaba era gata./ Omul și fata /Vînduseră toate găinile.
Din poezia „Pui de Găi”, de Tudor Arghezi și din expoziția „Cocoșii” aflu și eu răspuns la întrebarea, retorică atunci (în primăvara anului 2020 când am publicat un articol „Unde ne sunt arheii?”), pe care mi-am pus-o: unde sunt găinile, unde sunt porcinele, unde sunt bovinele? Unde sunt cabalinele? Dar destul de clară acum. Până când Marius Ghica o să-şi afle şi o să se căznească să-şi înfiripe, din crâmpeiele de gânduri şi elanuri de culori risipite pe pânze, o concepţie, o idee centrală despre desenele „Cocoși”, dacă nu cumva o are, un Weltanschauung, pe care să-l păstreze drept ca un steag, cum spune atât de frumos Rilke, undeva.
Și fiindcă și eu cochetez și cu arta condeiului dar şi cu a penelului, şi mulţumită că întrebarea „unde sunt găinile” a primit răspunsul, se naşte în interiorul meu altă întrebare: nu sunt găini, nu sunt, dar „pictorul”‚ poate avea veleități de futurolog și astfel prevede viitorul. Şi dacă da şi dacă nu, să ne răspundă cineva la întrebarea următoare care trebuie să fie: Unde sunt oamenii?
Victoria STOLOJANU-MUNTEANU, A.N.C.E,,R.M’’ Gorj

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here