Cimbrişorul îşi are originea de pe ţărmul mediteranean, fiind utilizat încă de pe vremea străvechii civilizaţii mesopotamiene. La noi a venit în secolul al XI-lea. Numele românesc cimbrişor este diminutivul derivat din cimbru. Originea latinescului Thymus se presupune că vine din grecescul thyo, ce înseamnă parfum. O altă interpretare a etimologiei sale ar fi grecescul thymos, adică curaj, forţă, putere. Înfloreşte din luna mai până în septembrie. Se recoltează partea aeriană ierboasă a plantei în perioada de înflorire.
Compoziție: cimbrişorul conţine ulei volatil (timol, carvacrol), acizi cafeic şi rozmarinic, tanin şi serpilină.
Acțiune: cimbrişorul este o plantă foarte mult utilizată în fitoterapie. Ceaiul obţinut dintr-o linguriţă de cimbrişor uscat, infuzat într-o cană cu apă clocotită, are o acţiune diuretică, coleretică, stomahică, antihelmintică şi antiseptică.
Indicații terapeutice: preparatele fitoterapeutice pe bază de cimbrişor se recomandă în tusea spastică, convulsivă şi astmatică, în caz de reumatism, alcoolism, stimulează ciclul lunar şi secreţia de lapte la femeile care alăptează. Este, în acelaşi timp, tonic nervos şi reconfortant general. Ajută în cazul durerilor de cap, migrenelor, epilepsiei.
Precauții și contraindicații
Având în vedere conţinutul de energie caldă ce-l posedă cimbrişorul, care ar putea agrava senzaţiile de căldură excesivă (în perioada caniculară) sau unele afecţiuni cardio-vasculare nu se recomandă consumul exagerat. Nu se recomandă administrarea ceaiului de cimbrişor în perioada de sarcină. Acesta poate grăbi naşterea. Este contraindicat persoanelor care suferă de insuficienţă pancreatică sau gastrică severă.
Alexandra Cruceru
