În perioada 2014-2018, pe raza comunei Stoina, satul Păişani, în punctul „La cetate”, au avut loc noi săpături arheologice sistematice efectuate sub îndrumarea Institutului Naţional de Arheologie Vasile Pârvan Bucureşti şi a Muzeului Judeţean Gorj de către o echipă de cercetare formată din Radu Băjenaru, Tiberiu Vasilescu, Monica Nicolăescu, Vlad Cărăbiși, Cătălin Sârbu, Cristian Știrbu, Valentin Dumitrascu, Claudiu Stancu, Tanasie Laurentiu coordonată de cunoscutul arheolog dr.Vlad Vintilă Zirra, fiul marelui arheolog Vlad Zirra.
Pe parcursul cercetărilor, s-a urmărit identificarea valurilor de apărare a cetăţii, a şanţului şi zidului de incintă a acesteia, precum şi datarea acesteia. Astfel, s-a identificat faptul că cetatea aparţine sec IV- II î.Hr, fiind o cetate ţărănească de pământ, de refugiu, cu fortificaţii constând în două valuri de pământ cu palisadă, un şanţ de apărare şi un zid de apărare din calupi de chirpici ars. S-a găsit, de asemenea, un important inventar ceramic format din resturi ceramice sau vase întregi, vase tip borcan, vase sac, sau sub formă de clopot, ceşti, ulcioare, străchini, căni, dar şi o fusaiolă. Inventarul ceramic se pare că a fost realizat atât manual, cât şi la roată, aparţinând atât perioadei Latene, dar şi Halstattiene.
Cercetările din anii 2014/2015. au epuizat secțiunile SIV şi SV; adiacent SIV a fost deschisă SVI, care va fi finalizată în anul 2016. Primele două secțiuni amintite au pus în evidență fiecare câte o fortificaţie care proteja așezarea de la „Cetate” dinspre vest. Cele două fortificații –pentru care, din punct de vedere stratigrafic, nu există o relaţie clară şi sunt despărțite de aproximativ 80 de metri – prezintă atât asemănări, cât şi deosebiri. Amândouă conțin materiale arse (argile locale loessoide), iar, sub acestea, se află un nivel de cenușă şi cărbune. Fortificația din SIV, spre deosebire de cea din SV, a dat la iveală şi cărămizi de chirpici arse şi realizate, cel puțin în parte, în tipare. În secțiunea respectivă, au fost găsite răvășite, destul de probabil mișcate şi fără a descrie un aliniament clar de parament. La baza acestei fortificații au fost dezvelite mai multe resturi de animale aflate în conexiune anatomică, amestecate în stratul de cenușă şi cărbune menționat. Puținele resturi de ceramică din şi de la baza fortificației sunt destul de probabil încadrabile în sec. IV a.Chr. sau la începutul celui următor.
În cursul campaniilor 2016/2018, colectivul de cercetare din situl menționat a continuat investigațiile începute în anul 2014. Două dintre secțiunile cercetate (S VII, imediat la est de S VI/2015–2016 și S VIII, la vest de S IV/2014–2015) au adus prea puțin câștig de informație, întrucât depunerea arheologică asociată așezării fortificate este practic absentă. Aceasta a fost probabil minimală, iar pe de altă parte, a fost răvășită de lucrările agricole. Puținul material ceramic din epocă, foarte fragmentar, a provenit din trei complexe (gropi) cu dimensiuni reduse. Situația din S VI/2015–2016 a fost însă mult deosebită, chiar dacă nu destul de lămuritoare.
Dacă în anul anterior săpătura atinsese doar resturile, în bună parte mișcate, ale fortificației, în celelalte campanii, rezumativ, au fost observate următoarele elemente, toate ținând de fortificația care a utilizat materiale de construcție arse – chirpici arși și cărămizi arse, pregătite în tipare. Ușor oblic față de marginile secțiunii a apărut o serie de cărămizi arse, dar fără a putea desluși cu claritate un aliniament al acestora și nicio prăbușire inteligibilă (în genul unor piese de domino). Acestea se răspândesc dinspre punctul culminant al fortificației (unde ar putea fi presupus un aliniament răvășit), pe o distanță de 2–3 m, către denivelarea antică pe care o reprezenta „șanțul” de apărare, aflat către vest și care se deosebește prin culoarea sa neagră cenușie intensă. Cărămizile arse erau amestecate cu chirpici de diferite dimensiuni și intensități de ardere (atât cât se poate aprecia prin examinare empirică).
La baza șanțului de apărare, acoperit parțial de cărămizile și chirpicii scurși, a fost întâlnit un strat de lut verzui a cărui prezență în acea poziție este legată de o amenajare intenționată, prin depunere pe solul natural. Într adevăr, în acest nivel se află numeroase resturi de vase fragmentare sau întregibile, precum și o cantitate semnificativă de oase de animale domestice și sălbatice.
Materialul recuperat este databil în a doua jumătate a secolului al IV lea – eventual prima jumătate a secolului al III a.Chr., așa cum ar putea indica o fibulă tracică fragmentară, fațetată, dar care nu face parte din contextul unitar amintit, ci se afla, mai degrabă, într o poziție secundară în spatele fortificației (la aprox. 3 m către est)
Astfel, s-au confirmat descoperirile făcute de profesorul Petre Gherghe în timpul săpăturilor efectuate în anul 1986. Săpăturile au fost realizate cu ajutorul localnicilor şi a elevilor de la Liceul Tehnologic Stoina.
Cetatea dacică de la Păişani – com Stoina, figurează pe Lista monumentelor istorice având codul LMt- GJ-I-s-B 09136. Cetatea este datată din perioada Latene sec. IV-I î.Hr şi se află aşezată pe dealul „La Cetate”, situat în dreapta râului Amaradia. A fost cercetată prima dată în 1917 de cercetătorul german C. Schuchardt, iar în 1927 de C.S. Nicolăescu-Plopşor, ce a efectuat cercetări de suprafaţă. Ample cercetări au fost efectuate între 1986-1988 de o echipă condusă de Petre Gherghe, Gh. Calotoiu şi V. Marinoiu. Ea mai este amintită în Arheologia preistorică a Olteniei, alcătuită de profesorul D. Berciu în 1939. Face parte din rândurile cetăţilor de pământ fortificate cu şant şi val de pământ cu suprastructura de lemn.
Cetatea de la Stoina intră în categoria cetăţilor fortificate construită în secolul V-IV î.Hr. şi care persistă până în secolul I î.Hr. Cetatea de la Stoina are o suprafaţă de peste 2 ha, cu două valuri de apărare înalte care se păstrează până la 1 m, fiind surprinse în săpăturile arheologice. Valul cetăţii, iniţial înconjura partea de N-E şi S-V cetăţii, mai înalt în partea de vest, fiind şi singura cale de acces în cetate, porţiune unde au fost construite şanţurile înaintea valului. La circa 60 m de primul val se găseşte un altul, paralel cu primul, care a avut şanţ şi un val cu palisadă. Unele porţiuni din val au fost distruse din cauza alunecărilor de teren, cea mai afectată fiind zona de S-V. În cercetările arheologice efectuate în urmă cu mai mulţi ani, au fost trasate două secţiuni longitudinale E-V peste valul şi şanţul de apărare, urmărindu-se sistemul de fortificare al cetăţii şi unde au fost descoperite 2 locuinţe de suprafaţă de formă rectangulară având colţurile uşor rotunjite, după cum o dovedesc urmele podelei bătătorite, iar una din ele prezentând în colţul de N-V o vatră. Referindu-ne la stratigrafia aşezării, este necesar să arătăm suprapunerea a două perioade de locuire, locuinţele aparţinând sec. V-IV î. Hr.
Materialul arheologic
Materialul arheologic dacic care aparţine nivelului 1 este bogat şi variat, ceramica constituie cantitatea cea mai mare, o ceramică grosieră cu mult degresant în pastă, cu nisip şi pietricele de culoare roşie – cărămizie şi cenuşie, din care se păstrează fragmente de vase borcan, tronconice şi bitronconice, ceşti fără toarte, vase în formă de sac şi clopot şi străchini. Majoritatea fragmentelor ceramice, în special cele din sec. IV- î.Hr., prezintă pe suprafaţa exterioară apucători conice sau rotunde. Motivul decorativ cel mai des întâlnit este brâul alveolat sau crestat care este dispus sub forma unor ghirlande pe pântecul vasului sau sub buză. Această ceramică îşi găseşte analogii în descoperirile arheologice de la Popeşti, Enisala (jud. Tulcea), Poiana, Corni – Huşi sau Murghiol.
În urma cercetărilor efectuate, la cetatea geto-dacică de la Păişani, s-a descoperit, în premieră, un mod vechi de realizare a cărămizilor folosite la construcţia fortificaţiilor. La baza fortificaţiei au fost găsite mai multe fragmente de vase ceramice, dar şi oase de animale, ceea ce îi duce pe arheologi cu gândul la organizarea de ritualuri în cadrul cărora se aduceau ofrande zeilor.
Despre campania de cercetare desfășurată, arheologul dr. Vlad Vintilă Zirra coordonatorul proiectului și seful echipei de cercetare, a declarat:
„Am reluat cercetările, în parteneriat cu Muzeul Gorjului. Cetatea datează, probabil, din secolul IV – î.Chr., cu ceva elemente anterioare. Am dorit să surprindem structurile de locuire, care, din păcate, au fost deranjate puternic de agricultura locală mecanizată, mai cu seamă şi ne interesează sistemul constructiv al fortificaţiilor şi relaţiile dintre ele. În special arătura care s-a făcut a deranjat depunerea arheologică rezultată în urma unei locuiri. O răvăşeşte şi o împrăştie şi structurile care se asociază cu materialul cam dispar. Este vorba de resturi de construcţii şi de edificii care sunt deranjate şi iremediabil pierdute. S-a întâmplat după cel de-Al Doilea Război Mondial când s-a introdus agricultura mecanizată. La vremea aceea, oamenii nu îşi puneau problemele în felul acesta. «Situl este sit, dar patria este mai mult grâu şi cărbune». Este o situaţie de percepţie a valorii unor măsurii mai vechi şi la vremea respectivă partidul a considerat că e mai important să cultive pământul. În acelaşi timp facem un studiu de arheologie a peisajului care se referă în special la mediu, cum ocupau oamenii mediul şi cum transformau mediul pe care îl foloseau.
Lucrurile noi sunt legate de sistemul de construcţie în special al uneia dintre fortificaţii, pentru că foloseşte materiale arse pre preparate, adică întâi preparau materialele de construcţii şi după aceea le puneau în opera obstacolului defensiv. Este o noutate de natură cronologică şi tehnologică. Pe la mijlocul secolului al IV-lea, în lumea greco-elenistică începe să fie folosită ca material de construcţie cărămida de chirpici arsă. Nu sunt cărămizi ca în ziua de azi, ci chiripici, pietricele şi resturi vegetale de genul paie sau pleavă. Se făceau în tipare şi se ardeau în mod preliminar în nişte cuptoare pe care nu le-am găsit la Păişani şi, de asemenea, în aceeaşi zonă, se prepară şi un pământ ars, care, de obicei, este o argilă netratată, scoasă şi băgate în focare şi care se arde la temperaturi mai mari decât cărămida şi este folosit la erijarea fortificaţiilor. De obicei, către faţa de apărare se pun cărămizile, iar în spate masa asta de argilă arsă şi apoi se bătătoreşte cu pământ. Cărămizile sunt susţinute cu trunchiuri cu butuci, pentru că nu foloseau mortar şi nu ştiau să lege cărămizile. Pur şi simplu le stivuiau pe înalt şi încercau să le susţină cu lemne şi cu pământ bătut, care înseamnă o gândire mai puţin eficientă în ceea ce priveşte rezistenţa unor clădiri de genul acesta. În fortificaţie şi sub ea sunt diferite resturi de vase ceramice. În partea de sus a fortificaţiei ceramica este puţină, dar la bază este considerabil mai multă. Ne gândim dacă nu am întâlnit destul de discret un ritual de fondare al fortificaţiei… Am găsit oase de animal în conexiune. La vremea când au fost abandonate, aveau ţesut moale şi au putrezit în pământ. Îmi e greu să cred că cineva a abandonat pur şi simplu părţi de animal domestic pentru că aveau un prisos, ci că mai degrabă este vorba despre un ritual de ofrandă, de fondare, de a-şi atrage bunăvoinţa zeilor! Oricum, maniera de a concepe şi realiza această fortificaţie rămâne de mare interes şi ar trebui plasată în timp după mijlocul sec. IV a.Chr. O atenţie specială a fost acordată, la baza fortificaţiei, unui strat de argilă verzuie, amenajat ca atare de constructori, în care au fost depuse şi abandonate cantităţi mari de ceramică spartă, parte din forme putând fi reconstituite. Alături de ceramică se găseşte, de asemenea, o cantitate semnificativă de resturi de faună domestică şi sălbatică, toate acestea făcând foarte probabil parte dintr-un ritual de întemeiere a fortificaţiei respective. Rămâne de remarcat că setul de forme ceramice este contemporan şi că o publicare extinsă a acesteia va putea constitui în viitor un reper de mare utilitate pentru olăria getică din a doua jumătate a sec. IV a.Chr.“.
Prof. Stancu Claudiu
