Centenarul naşterii lui Eugen Ionesco

Dramaturgul şi eseistul Eugen Ionesco s-a născut în ziua de 26 noiembrie 1912 în oraşul Slatina. Lesne de înţeles că în 2009 se celebrează centenarul naşterii acestui dramaturg, scriitor şi critic literar de universală cuprindere. Piesele lui se joacă, dar ce se ştie cu adevărat de marele maestru al absurdului?

Se întreabă săptămânalul L’Expres. Acest titan al teatrului s-a născut în România din tată român şi mamă franceză. După copilăria petrecută în Franţa, se întoarce în România pe care o părăseşte definitiv în 1938. Face studii la liceele româneşti, se înscrie la Universitatea din Bucureşti şi publică eseuri de critică literară şi artă în diverse reviste de profil ale timpului său. După 1938, în Franţa, încearcă un doctorat în filozofie cu tema „Moartea în poezia franceză” dar nu-şi termină lucrarea. Neliniştit de extinderea fascismului, notează în jurnalul său că toţi prietenii lui se transformă în rinoceri. S-a lansat ca dramaturgîn 1950 cu Cântăreaţa cheală. Prezentată la teatrul Noctanbules, apoi la Huchette în montarea originală a lui Nicolas Bataille. Această „antipiesă” provoacă un enorm scandal. Fără reguli, fără „personaje”, fără fir narativ, fără sens, dar cu jocuri de cuvinte, ironii tăinuite, repetiţii „transparente”. Cartierul Latin considera de căpătâi această piesă.

Se mai ştie că este promotorul „teatrului absurd”. Acest concept estetic conţine idei diverse şi dezordonate fiind lansat de critică într-o perioadă de confuzie faţă de acest teatru ciudat, născut din război ori din Holocaust. El înglobează în realitate opere la fel de diferite precum cele ale lui Beckett, Adamov, Genet ori Pinter.

Eugen Ionesco realizează consacrarea cu Rinocerii, pusă în scenă la Odeon de şi cu Jean – Louis Barrault, şi la Rozal Court de la Londra de Orson Welles, cu Laurence Olivier. Critica conformismului, obedienţei şi a totalitarismului care decurge din piesă i-a fost inspirată de experienţa trăită în România şi de istoria recentă a Europei. I-a fost persuasiv insuflată de atitudinea tatălui său, un oportunist politic care s-a situat mereu de partea puterii, fie că era liberală, fascistă, nazistă ori comunistă. Mai ştim, de asemenea, că a fost marginalizat de stânga intelectuală franceză din cauza poziţiilor sale violente anticomuniste, parcurgând printr-o lungă perioadă de purgatoriu. În străinătate, unde este jucat mult, este considerat, în schimb, drept un autor de rezistenţă. După Jean – Luc Lagarce, în 1991, tinerii regizori continuă să revină la el ca de exemplu Laurent Pellz cu Jacques sau supunerea ori Emmanuel Demarcz – Mota cu Rinocerii.

Se ştie că s-a întinerit cu trei ani ca să se apropie mai consistent ideatic de noua generaţie a tinerilor autori, celebrată în anii 1950. Nu a dezvăluit plăsmuirea decât după treizeci de ani.

Eugen Ionesco a scris şi pentru copii. Solicitat de către editori new-yorkezi să ilustreze lucrarea unui scriitor, Etienne Delessert îl propune pe Beckett sau Ionesco. Acesta din urmă scrie patru Poveşti pentru copii, care au sub trei ani, inspirate de cele pe care le povestea fiicei sale Marie – France. În aceste poveşti se vorbeşte de familia Jacqueline, ai cărei membri se numesc Jacqueline, repetând un procedeu folosit deja cu Smith în Cântăreaţa cheală. Cartea este publicată de editura Gallimard Jeunesse.

Acest mare scriitor din Slatina a fost primul autor în viaţă care a fost publicat în Pleiade. Ultima sa lucrare literară este un libret de operă. Intitulată Maximilien Kolbe, numele preotului polonez care şi-a oferit viaţa în schimbul celei a unui tată de familie de la Auschwitz, în 1941. Opera a fost montată în Franţa în 1989 pe o partitură de Dominique Probst. „Se poate spune că sunt gelos pe Maximilien Kolbe?, se întreabă Ionesco. Pentru mine, este singura existenţă de invidiat, singura existenţă care merită să fie trăită, care justifică la fel de bine şi viaţa şi moartea”. Mai spre sfârşitul vieţii, a început să picteze. După ce a scris atât de mult şi bogat ideatic, Ionesco, deprimat îşi găseşte liniştea şi alinarea în realizarea de desene colorate de om şi umanitate.

Aplecat critic ori favorabil spre Caragiale şi Urmuz, Sartre şi Camus, Corneille, Schiller ori Strindberg, Brecht şi Victor Hugo, Eugen Ionesco este depozitarul unei încărcături estetice şi ideatice fulminante. Este printre marii creatori ai teatrului absurdului. Iconoclast prin temperament dar şi prin afinităţile cu generaţia suprarealismului, E. Ionesco a creat un piedestal dramatic propriu, fundat pe diverse antinomii şi refuzuri tranşante. Automatismul verbal, limbajul confecţionat şi prolix erau tot atâtea simptome ale depersonalizării şi chiar dezumanizării pe care E. Ionesco le întâlnea şi le recunoştea în lumea eroilor lui Caragiale şi Urmuz. Critica limbajului, la acest fecund dramaturg, eseist şi pamfletar, are la bază demonetizarea acestui mijloc de comunicare, care are tot mai mult tendinţa de a escamota realităţile unei lumi absurde şi care contrazice gândirea logică. Umorul negru, situaţiile antinomice, paradoxale din Urmuz, la limita dintre coşmar şi realitate, au fost tot atâtea surse româneşti pentru opera lui Eugen Ionesco. (N.B. Urmuz – pseudonimul lui Demetru Dem. Demetrescu – Buzău, născut în 17 martie 1883 în oraşul Curtea de Argeş). Eugen Ionesco recomanda ca teatrul să meargă în caricatură, în grotesc, teatrul trebuie să depăşească palida ironie a spiritualelor comedii de salon, etalând farsa şi şarja parodică la cel mai înalt nivel. El pledează pentru un teatru de violenţă: violent comic, violent tragic. Umorul trebuie realizat cu mijloacele burlescului, ale comicului excesiv, chiar trivial. Teatru lui E. Ionesco este unul de situaţii. Aici sunt proiectate pe scenă imagini care prin ambiguitatea lor cuprind tragicul existenţial fundamental al eului. De aceea, cărturarul din Slatina opinizată că neliniştea împreună cu spaima se transformă în libertate. Această stare de conştiinţă, ambiguă, echivocă, explică lumea teatrului gândit de cel care ne-a lăsat Rinocerii şi resorturile sale dramatice. Eroii săi nu sunt personaje în sensul tradiţional al termenului, nu au o stare socială precizată şi nu se opun în virtutea unui conflict psihologic. În dramaturgia şi eseistica lui E. Ionesco este repudiat teatrul clasic şi convenţiile sale. Şi totuşi, proiectând pe scenă dubla imagine a căderii şi înălţării omului, Eugen Ionesco a atins generalomenescul, aşa cum o face teatrul clasic. Eugen Ionescu, de la Slatina, este astăzi Eugene Ionesco, membru al Academiei Franceze. Ştim că în acest an (2009) Cioran numindu-i, post – mortem, membrii ai acestui prestigios for de ştiinţă şi cultură.