Despre bardul Ardealului, Octavian Goga, Liviu Rebreanu a lăsat mai multe însemnări publicate în reviste ale vremii, printre care amintim și ,,Octavian Goga, ministru al cultelor și instrucțiunii publice”, apărut în ,,Zburătorul”, I, nr. 35 din 13 octombrie 1919 și semnat de L.R. Romancierul, care se bucura de promovarea confratelui său ardelean, se referă și la rolul scriitorilor în realizarea Marii Uniri: ,,Scriitorii au pregătit mai bine războiul Unirii celei Mari decât politicienii şi militarii. Scrisul lor a ținut viu sentimentul românesc pretutindeni. Ei vorbeau tuturor inimilor românești chiar şi atunci când sufletele tuturor oamenilor politici se opreau înfricoșate în crestele Carpaților și pe Prut… Și chemarea scriitorilor nu s-a sfârșit azi precum nu se va sfârși niciodată. România Mare vrea să fie românească. Consolidarea, adică unirea sufletească a tuturor provinciilor, nu se poate înfăptui fără scriitorii români, fără opera lor.”
Pe 15 martie 1939, armata germană cotropește Cehoslovacia, fapt ce determină România să întețească activitatea diplomatică pe lângă foștii săi mari aliați. Marea Britanie și Franța acordă garanții unilaterale privind păstrarea frontierelor României. La 1 septembrie 1939, armatele Reichului invadează Polonia și astfel se declanșează cel de-al Doilea Război Mondial. După două zile, Marea Britanie și Franța declară război Germaniei. România se declară neutră. În aceeași lună, pe 21 septembrie 1939, prim-ministrul României, Armand Călinescu, adversar al expansiunii hitleriste, este asasinat de legionari. În Ungaria, tot mai multe voci revanșarde agită spiritele pentru revenirea la vechile frontiere dinaintea Primului Război Mondial. În asemenea conjuncturi, Liviu Rebreanu publică, în ,,Frontul Maramureșului” V, nr. 1065 din 29 noiembrie 1939, articolul ,,Unirea, simbolul dreptății”, reprodus și în alte publicații, cu repeziciune: ,,Cronica”, IV, nr. 4 din 30 noiembrie 1939; ,,Gazeta Mediașului”, III nr. 23 din 1 decembrie 1939; ,,Noua gazetă de vest”, IV, nr. 1041, 1 decembrie 1939, ,,Ținuturi secuizate”, V, nr. 75, 1 decembrie 1939 și ,,Acțiunea”, X, nr. 2851, din 2 decembrie 1939. E ușor de înțeles de ce a apărut într-un interval așa de scurt, în revistele mai sus-menționate.
Liviu Rebreanu vine cu motivația scrierii acestui articol. Iată începutul: ,,Un fapt de elementară dreptate și reparație istorică, așa s-a înfățișat unirea Transilvaniei şi aşa va rămâne în eternitate. Fiindcă s-a întemeiat pe un principiu sacru, recunoscut ca atare de toată lumea, chiar şi de cârtitorii de odinioară, pe dreptul popoarelor de a dispune liber de soarta lor. Și fiindcă a mai fost consfințită și pecetluită cu un ciment indestructibil, sângele sutelor de mii de români care au luptat și au murit pentru triumful dreptății neamului.”
În continuare, Liviu Rebreanu face referiri la istoria crâncenă, sângeroasă a acestui popor oprimat de secole, așezat la o răscruce de drumuri, de lumi și de credințe, îndurând atâtea năvăliri și atâtea asupriri, şi cu toate acestea, a rezistat tuturor durerilor. Precum înaintașul său, Mihai Eminescu, marele romancier arată că acest teritoriu al României Mari ,,nu este rezultatul unor cuceriri samavolnice”, este pământul care ,,ne-a zămislit pe noi după chipul și asemănarea lui”. Niciodată n-am râvnit la teritoriile altora, ne-am mulțumit cu ce este al nostru, stăpânit din moși, strămoși. După atâtea nedreptăți și asupriri, a sosit și ziua dreptății, la 1 Decembrie 1918: ,,Unirea tuturor românilor pe pământul străbun”. În ultima parte a acestui articol, Liviu Rebreanu abordează problema unor grupuri de alte neamuri, așezate în ”spațiul vital românesc”, în decursul istoriei, de-a lungul veacurilor: ,,În cadrul României, minoritarii sunt astfel frații noștri cu care am trăit și am suferit împreună. Nimeni nu-i supără în dezvoltarea lor firească”. Pe lângă toleranţa noastră proverbială, caracteristică psihologiei acestui popor, românii n-au căutat niciodată să-i deznaționalizeze cum au procedat și încă mai procedează alții, tendință observată și în zilele noastre. Neamul nostru s-a înmulțit natural. Liviu Rebreanu își încheie articolul astfel: ,,Amintirea unirii trebuie să fie un izvor de încredere în viitorul tot mai strălucit al neamului românesc.”
În anul 1941, Liviu Rebreanu publică, în revista ,,Familia” nr. 1, articolul ,,Transilvania 1940”. Fragmente din acest articol apar și în ,,Revista Fundației Regale” nr. 1 din 1 ianuarie 1942 cu titlul ,,Dorule, numai cu tine pot să mai ajung până în inima ruptă a Transilvaniei.” Articolul debutează cu referiri la istoria frământată a poporului nostru, când niciun ,,uragan istoric” nu ne-a ocolit. ,,Anul 1940 a urnit furiile destinului asupra neamului românesc!” Este vorba de Dictatul de la Viena. Liviu Rebreanu deplânge faptul că România ajunsese singură și izolată, înconjurată numai de dușmani, fără a avea un prieten loial, adevărat. Autorul consideră că cei care au guvernat România, după înfăptuirea Marii Uniri, au săvârșit un dublu păcat: mai întâi au stârnit permanent vrajba între frații abia strânși împreună, apoi politica externă inadmisibilă, bazată pe complicate și nesincere înţelegeri cu ţărişoare neconsolidate, aflate la mii de kilometri.
Dreptul de a se uni toți românii într-un singur stat, pe pământul nostru strămoșesc , a fost cucerit cu prețul a sute de mii de morți în Primul Război Mondial. Temelia Marii Uniri, prin revoluția de la Alba Iulia, 1 Decembrie 1918, s-a pus când nu se pomenea de Trianon. Românii și-au hotărât singuri soarta. Liviu Rebreanu repetă faptul că românii n-au venit din alte părți, că ei s-au născut și au crescut pe acest pământ îmbibat cu sânge românesc.
În final, ctitorul romanului românesc devine optimist, crezând în ceasul dreptății: ,,Dincolo de Transilvania 1940 va veni împlinirea dreptății. Credem în Transilvania românească eternă și nedespărțită!”.
Constantin E. Ungureanu
