Tinerii studenţi români: bucovineni, transilvăneni, moldoveni şi munteni, aflaţi la studii în capitala Imperiului Austro – Ungar, Viena, activau în două societăţi, care să reprezinte interesele lor, militând pentru ideea unităţii naţionale: “Societatea Literară şi Ştiinţifică a Românilor din Viena” (1864 – 1871) şi Societatea Literar – Socială „România” (1867 – 1871). În anul 1871, cele două societăţi se contopesc într-una singură, “Societatea Academică Social-Literară «România jună»”. Un rol însemnat în realizarea acestei contopiri l-au avut Mihai Eminescu şi Ioan Slavici, pe atunci studenţi la Viena, iniţiatorii organizării Serbării de la Putna, 1871, eveniment de mare răsunet pentru întreaga suflare românească, la care a participat şi gimnazistul Ciprian Porumbescu, în vârstă de numai 18 ani. După rostirea cuvântărilor de omagiere a memoriei lui Ştefan cel Mare, de personalităţi notabile participante, s-a încins o horă mare la care au participat “inteligenţă şi popor, ungureni şi moldoveni, bucovineni şi munteni, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, preoţi şi mireni”. A cântat taraful format din treizeci de lăutari, condus de vestitul Grigore Vindireu (1830 – 1888), un adevărat Barbu Lăutarul al Ţării de Sus, care a fost, în acelaşi timp, profesor şi elev al lui Ciprian Porumbescu. Tânărul Ciprian a intrat în “banda lăutarilor”, a luat vioara din mâna dirijorului Grigore Vindireu şi a început să cânte cu atâta ardoare, de răsunau codrii şi văile Putnei. La terminare, a pus vioara jos şi a mers de-a dreptul spre un preot care stătea alăturea şi privea cu ochii înlăcrimaţi la horă, l-a îmbrăţişat şi i-a zis: “Tată…, am cântat Daciei întregi!”
Student la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din Viena (1879 – 1881), Ciprian Porumbescu dirijează corul Societăţii Academice Social – Literare „România jună”. La una din repetiţiile corului, a apărut ideea de a crea un imn al Societăţii. Conducerea Societăţii „România jună” a fixat un premiu de 2 galbeni pentru textul literar cel mai izbutit şi a stabilit un juriu pentru aprecierea valorii versurilor. La data fixată, a fost prezentat un singur text scris de Andrei Bârseanu (1858 – 1922), folclorist şi publicist român, autorul culegerilor „Cincizeci de colinde”, „Doine şi strigături din Ardeal” şi al unei monografii privitoare la istoria şcolilor româneşti din Ardeal. Iniţial, textul scris de Andrei Bârseanu era compus din trei strofe, Ciprian Porumbescu a adăugat pe cea de-a patra strofă, care cuprindea versul originar „Iar scumpa Românie jună”, modificat ulterior în „Iar scumpa noastră Românie”: „Pe-al nostru steag e scris: Unire,/Unire-n cuget şi simţiri -/Şi sub măreaţa lui umbrire/Vom înfrunta orice loviri./ Acela-n luptă grea să teme/Ce singur e rătăcitor;/Iar noi, uniţi în orice vreme,/Vom fi, vom fi învingători!/Am înarmat a noastră mână,/Ca să păzim un scump pământ;/Dreptatea e a lui stăpână,/Iar domn e adevărul sfânt./Şi-n cartea veşniciei scrie/Că ţări şi neamuri vor pieri,/Iar scumpa noastră Românie/Etern, etern va înflori!” Textul muzical aparţine lui Ciprian Porumbescu, care l-a publicat pentru prima oară în 1880, la Viena, în „Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii români, compuse şi dedicate junimei academice române”. Colecţia cuprinde 20 de cântece studenţeşti. După această dată, cântecul „Pe-al nostru steag”, apărut cu titlul „Imnul Unirii”, de Andrei Bârseanu şi Ciprian Porumbescu, ajunşi profesori la Braşov, s-a răspândit în toate ţinuturile româneşti, devenind unul din imnurile cele mai cunoscute.
„În sunetul lui (cu referire la „Pe-al nostru steag”), un mănunchi de studenţi români au pornit la luptă pentru cultura naţională, în sunetul lui, ostaşii români au pornit la luptă pentru dezrobirea neamului, în sunetul lui, s-a înfăptuit unitatea naţională” (D. Onciul). Facem precizarea că în timpul Primului Război Mondial i se va da titlul ,,Pe-al nostru steag”, adoptat din anul 1912 ca imn de stat şi de Albania, un cântec cu ,,o forţă de mobilizare extraordinară devenind un bun comun al întregului neam românesc”. În aceeaşi „Colecţie”, a apărut şi „Cântecul tricolorului”, textul literar şi muzical aparţinând lui Ciprian Porumbescu. Se alătură celor 20 de cântece studenţeşti din care amintim: „Cântecul gintei latine”, „Inimă de român”, „Hora”, „Gaudeamus igitur”, „Hai fraţi cu bucurie!”, „Dragoş Vodă cel vestit” şi, bineînţeles, „Pe-al nostru steag”. Textul literar cuprinde şase strofe. Prima strofă se referă la cele trei sfinte culori din drapelul unui neam renumit, păstrate din vechime: „Trei culori cunosc pe lume/Ce le ţin de-un sfânt odor/Sunt culori de-un vechi renume/Suveniri de-un brav popor”. Următoarele trei strofe prezintă semnificaţia celor trei culori: roşu – aspiraţia spre libertate socială şi naţională; galben (auriu) – dorinţa autorului de a vedea România strălucind asemenea soarelui; albastru – credinţa într-un viitor măreţ al poporului: „Roşu-i focul ce-mi străbate/Inima-mi plină de dor/Pentru sfânta libertate/Şi al patriei amor./Auriu ca mândrul soare/Fi-va-l nostru viitor/Pururea-n eternă floare/Şi cu luciu netrecător,/Iar albastrul e credinţa/Pentru naţie ce-o nutrim/Credincioşi fără schimbare/Pân-la moarte o să fim”. Trăinicia celor trei culori în lume reprezintă garanţia unui „falnic nume” şi a unui „falnic viitor”; „Cât pe cer şi cât în lume/Vor fi aste trei culori/Vom avea un falnic nume/Şi un falnic viitor”. Ultima strofă se referă la dorinţa testamentară a autorului: „Iar când fraţilor m-oi duce/De la voi şi-oi fi să mor/Pe mormânt atunci să-mi puneţi/Mândrul nostru tricolor”. La 6 iunie 1883, se petrece tragicul „deznodământ”, se stinge din viaţă compozitorul, dirijorul şi interpretul Ciprian Porumbescu. Stupcanii, profund îndureraţi, rudele şi prietenii îl petrec pe ultimul drum, ad patres, în Cimitirul de la Stupca. Colegul de şcoală şi de temniţă al acestuia – al lui Ciprian Porumbescu – Constantin Morariu, a relatat că, la moartea celebrului muzician, „domnişoarele române din Braşov, care au fost şcolăriţele răposatului, au trimis părintelui Iraclie portretul iubitului lor Ciprian în mărimea omului. Acest portret, pus în ramuri mari aurite, este împodobit cu tricolorul românesc ţesut din mătase”.
Constantin E. Ungureanu
