După scrierile religioase care s-au bucurat de lumina tiparului, având o largă răspândire și o deosebită importanță pentru începuturile limbii și literaturii române, în secolul al XVII-lea, apar primele lucrări istorice (cronici) scrise de cărturari instruiți la școlile latinești din Polonia (Grigore Ureche), din Italia (Constantin Cantacuzino) sau la cele grecești din Constantinopol (Dimitrie Cantemir). Ei aparțin umanismului românesc, afirmat mai întâi în Transilvania, în a doua jumătate a secolului al XV-lea (Nicolaus Olahus), apoi în Moldova și în Țara Românească, în secolele al XVI-lea și al XVII-lea. Umanismul românesc se caracterizează prin preocuparea de a fixa coordonatele originii poporului și a limbii române, în scopul formării conștiinței naționale. Prin urmare, ideea unirii provinciilor românești a apărut în perioada de destrămare a feudalismului și de dezvoltare a relațiilor capitaliste. Cronicarii au marele merit de a pune în circulație idei ca: romanitatea poporului român, continuitatea elementului roman în Dacia, latinitatea limbii române, unitatea tuturor românilor. În ,,Letopisețul Țării Moldovei” (1359-1595), Grigore Ureche susține: ,,Românii, câți se află lăcuitori în Țara Ungurească și la Ardeal și la Maramoroşu de la un loc sântu cu moldovenii și toți de la Râm se trag.”. Lui Grigore Ureche îi datorăm prima încercare de erudiție filologică. Izbit de asemănările dintre limba latină și limba română, cronicarul afirmă descendența romană a românilor și face câteva apropieri etimologice între cuvinte latinești și românești, chiar dacă se strecoară unele erori în stabilirea etimologiei. În continuarea Predosloviei la ,,Letopisețul Țării Moldovei” (1595-1661), Miron Costin inserează câteva versuri despre originea românilor: ”Neamul Țării Moldovei de unde se trăgănează / Din Țările Râmului tot omul să creadză.” Ideile mai sus-menționate fac obiectul unei lucrări mai întinse a lui Miron Costin, ”De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor”, redactată de cronicar spre sfârșitul vieții sale. Aceasta are un caracter polemic, urmărind să răstoarne legenda calomnioasă despre originea românilor, pusă în circulație de Simion Dascălul, unul din interpolatorii cronicii lui Ureche. Cităm din ,,Predoslovie” la ,,De neamul moldovenilor”: ,,Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă să scot lumii la vedere felul neamului, din ce izvor și seminție sântu locuitorii țării noastre, Moldovei, Țării Muntenești și românii din țările ungurești, că toți un neam și o dată discălecați suntu…”. Lucrarea este concepută în spirit umanist, ca o operă de sinteză istorică și geografică, în care se încadrează istoria poporului român. Scopul urmărit de Miron Costin este de a dovedi originea romană și unitatea poporului nostru, precum și latinitatea limbii române. Pe lângă argumentele lingvistice aduse de Grigore Ureche, Miron Costin aduce în sprijinul afirmațiilor sale și argumente arheologice (cetăți, podul ridicat de romani peste Dunăre, Turnul lui Sever, Valul Traian, ,,A lui Traian veșnicul stâlpul” – columna lui Traian), în capitolul al cincilea, argumente filologice și etnografice (port, limba graiului, îmbrăcăminte, obiceiuri), în capitolul al șaselea. Cronicarul insistă asupra unității de limbă a românilor; ,,graiul de casă a ardelenilor mai mult are în sine însămănarea graiului românesc și latinesc.” Este primul care a afirmat, în ,,Cronica polonă”, că aromânii numiți de greci ,,cuțovlahi”, sunt tot de origine romană. Stolnicul Constantin Cantacuzino, reprezentant de seamă al umanismului românesc, fratele mai mic al lui Șerban Cantacuzino și unchiul lui Constantin Brâncoveanu, publică cea dintâi hartă a Țării Românești, întocmită de un român și scrie ”Istoria Țării Românești”, în care susține originea romană a poporului român: ”…iar noi, românii, suntem adevărații romani și aleși romani în credință și bărbăție.” Este afirmată unitatea poporului român: ,,Însă românii înțeleg nu numai acestea de aici, ca și den Ardeal, carii încă și mai neaoși sunt și moldovenii și toți câți într-altă parte se află și au această limbă măcară fie și cevași osebită în niște cuvinte den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, iar tot unii sânt. Ce dară pe acestea, cum zic, tot românii îi ținem, că toți aceștea dintr-o fântână au izvorât și cură.” Cu argumente, susține continuitatea românilor în Dacia: ,,Însă nu puțină mirarea iaste… cum s-au ținut și au stătut până astăzi, păzându-și limba? Care aceasta la puține limbi și neamuri să vede.” În ,,Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor”, Dimitrie Cantemir dezvoltă și argumentează marile idei ale renașterii noastre: originea latină, continuitatea poporului român pe teritoriul Daciei și unitatea de neam, construind astfel o punte de legătură între cronicarii secolului al XVII-lea și epoca modernă. Face trecerea de la umanism la iluminism. Dimitrie Cantemir susține, într-o viziune științifică evoluată, ,,a sângelui curățenie și a neamului evghenie”, ,,nedezrupta continuație… a viteaz neamul Dachilor, carii ținea locurilor acestea, unde acum iaste țara noastră a Moldovei, a Munteniei și a Ardealului.” Dimitrie Cantemir nu este cronicar, ci un istoric. După cum se observă, în această cronică, Dimitrie Cantemir se ocupă de toți românii, din toate provinciile, chiar și de macedoromâni. Umanismul din perioada feudală, fără efecte sociale practice, nu mai corespundea ideologic etapei de formare a burgheziei. Apare o nouă mișcare ideologică numită iluminism, iar perioada poartă numele de epoca luminilor. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, iluminismul cucerește teren și în Țările românești. Iluminismul românesc se caracterizează prin lupta pentru un învățământ național, pentru emanciparea socială și culturală a poporului, pentru egalitatea în drepturi, pentru înlăturarea privilegiilor feudale și desființarea iobăgiei. Este o treaptă nouă de cultură corespunzătoare enciclopedismului european. Iluminismul se manifestă cu putere în Transilvania, unde existau câteva premize: crearea de noi condiții favorabile tineretului pentru cultură după unirea bisericilor; grija manifestată de Inochentie Micu; studiile serioase făcute de unii tineri români la Colegiul ,,DE Propaganda Fide” din Roma și Colegiul Sfânta Barbara din Viena, întemeiat de Maria Tereza; nevoia de apăra cu argumente științifice drepturile românilor din Ardealul subjugat. În aceste împrejurări se formează o mișcare iluministă, ideologică, culturală și literară a românilor din Transilvania, pusă în slujba eliberării sociale și naționale de sub jugul Imperiului Habsburgic, numită Școala Ardeleană. Reprezentanții Școlii Ardelene sunt: Samuil Micu (Clain), Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ion-Budai Deleanu și o întreagă pleiadă care-i secondează științific și literar: Vasile Aaron, Ioan Barac, Ioan Molnar Piuariu, Paul Iorgovici, Radu Tempea și alții. Această mișcare nu este o apariție spontană, pe un teren gol, ea se situează în continuarea unei bogate tradiții umaniste, fructificând ideile fundamentale furnizate de cronici: romanitatea, unitatea și continuitatea poporului român. Direcțiile de studiu: istoria, lingvistica, filosofia și chiar literatura. Scriu lucrări istorice: Samuil Micu: ”Istoria, lucrurile și întâmplările românilor”; Gheorghe Șincai: ”Hronica românilor și a mai multor neamuri”; Petru Maior: ”Istoria pentru începutul românilor în Dacia”. Observăm în titlurile mai sus-menționate folosirea termenului de ”români” și a toponimului Dacia. Precum înaintașii lor (cronicarii), reprezentanții Școlii Ardelene vor purta polemici în sprijinul ideilor lor de romanitate, continuitate și unitate, cu deosebirea că, în timp ce Miron Costin, stolnicul Constantin Cantacuzino și Dimitrie Cantemir au apărat romanitatea, căci fusese contestată de interpolatorii cronicii lui Ureche, istoricii transilvăneni vor lua, deciși, apărarea ideii de continuitate, pentru a dovedi aberația teoriei imigraționiste a unor istorici oficiali austro-ungari: Sulzer, Engel, Eder, ,,urgia neamului românesc” (Petru Maior). Afirmațiilor istoricilor străini că românii au venit în Transilvania târziu, începând cu secolul al XIII-lea, că sunt numai ,,tolerați”, nefiind o națiune nobilă, n-au nici drepturi, reprezentanții Școlii Ardelene se opun categoric, venind cu argumente științifice: românii sunt cei mai vechi în Ardeal, sunt cei mai ,,nobili”, fiind urmași ai romanilor. Aceste drepturi istorice sunt completate și susținute cu argumente specifice filosofiei iluministe precum că oamenii și popoarele trebuie să trăiască în pace și armonie pe baza unei înțelegeri prealabile, a unui contract. Teza contractualistă a fost dezvoltată în special de Gheorghe Șincai, potrivit căreia prezintă așezarea maghiarilor în Transilvania, în termenii unui contract social încheiat între noii veniți și aristocrația formațiunilor statale românești, contract încălcat în secolele următoare. În spirit iluminist, definește Petru Maior ”noblețea” și înfrățirea dintre națiuni, pe baza contractului natural: ”…potrivit cu înțelepciunea este ca toți oamenii neluându-se în seamă întâmplătoarea lor menire, să se iubească unul pe altul ca frații și o nație să alerge cu ajutor alteia spre înaintarea culturii de la care depinde fericirea pe pământ”. Concepțiile istorice ale corifeilor Școlii Ardelene sunt științifice și progresiste și, prin aceasta au urmărit trezirea conștiinței naționale, în lupta pentru dreptate socială și națională. Domeniul celei mai ardente lupte pe tărâm științific este limba. Ideea fundamentală afirmată de umaniști (cronicari) și preluată de Școala Ardeleană a fost aceea a latinității limbii române. După ce cronicarii au evidențiat-o cu mijloace etimologice, iluminiștii o vor demonstra punând în discuție fapte de natură fonetică și gramaticală. În timp ce umaniștii văzuseră în latinitate dovada incontestabilă a romanității poporului, reprezentanții Școlii Ardelene consideră latinitatea drept motivul esențial pentru cultivarea limbii în conformitate cu originea și natura acesteia. Lucrările filologice însemnate: ”Elementa linguae daco-romanae sive valachicae” de Samuil Micu și Gheorghe Șincai (Viena, 1780), ”Disertație pentru începutul limbii române” și ”Dialog pentru începutul limbii române între nepot și unchi” de Petru Maior și ”Lexiconul de la Buda” (1825), primul dicționar etimologic al limbii române, început de Samuil Micu și continuat de Petru Maior și alți reprezentanți ai Școlii Ardelene. Principalele idei: latinitatea limbii române, necesitatea purificării limbii de cuvintele nelatine, ortografia etimologică și înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin. Au apărut și alte lucrări de gramatică asupra cărora nu insistăm. Purificarea limbii, idee greșită, care pleacă de la ”purismul” etnic și ortografia etimologică pot fi considerate excese, dar nu au fost aplicate cu consecvență în scrierile lor. Gheorghe Șincai, în a doua ediție a gramaticii (1805), își dă seama că ortografia etimologică nu corespunde limbii române și renunță la unele exagerări etimologice în favoarea celor fonetice, așa cum scrie în prefață: ,,…puțin a lipsit să nu facem din limba daco-romană, în ceea ce privește scrisul și cititul, ceva asemănător cu cea franceză.” Propunerile lui Petru Maior de ortografiere cu alfabetul latin combat ideile greșite ale lui Bartolomeu Kopitar, care consideră acest lucru o imposibilitate. Latinismul moderat al Școlii Ardelene va duce la exagerările curentului latinist de la mijlocul secolului al XIX-lea susținut de Aron Pumnul, Timotei Cipariu, Augustin Treboniu Laurian, Ion Massim, exagerări cenzurate de scriitorii pașoptiști și de Titu Maiorescu. Petru Maior afirmă că româna provine nu din latina cultă, ci din latina populară: ,,…limba românească e acea limbă latină comună, care pe la începutul sutei a doua era în gura românilor.” Figura cea mai luminoasă a epocii respective, care poate fi comparată cu orice iluminist european, este Ion Budai-Deleanu: poet clasic, om de știință, un mare savant: ,,Spiritul enciclopedic al vremii s-a întruchipat, în cel mai înalt grad, în acest scriitor de talent dublat de un mare filolog și istoric.” În preocupările promotorilor Școlii Ardelene, a existat o intensă activitate culturală, vizând dezvoltarea învățământului, prin înființarea de școli, tipărirea de manuale școlare, publicarea unor cărți de popularizare a științei și de interes practic, traducerea de cărți legate de filosofia iluministă sau cărți de literatură. Extinsă și în Principate, opera lor științifică a creat un imbold în dezvoltarea culturii naționale, contribuind la formarea conștiinței unității de neam prin cultură. ,,Studiul originilor și mai ales studiul limbii, afirma I. Breazu, argumentul capital al acestor origini a consolidat conștiința noastră națională, i-a dat demnitate, a pregătit-o pentru a rezista cu dârzenie și la timp împotriva deznaționalizării.” Activitatea Școlii Ardelene a constituit suportul ideologic al luptei pentru libertate socială și națională a românilor. Rolul progresist înaintat al umaniștilor și al iluminiștilor ardeleni și din Principate este de necontestat, în sensul că au contribuit la procesul de desăvârșire a conștiinței unității de neam a românilor și la propășirea culturală a maselor.
Constantin E. Ungureanu
