Inspirate din evenimentele Unirii celor două Principate, Moldova și Țara Românească (Valahia), Ion Creangă a scris două povestiri-anecdote: ”Moș Ion Roată și Unirea” și ,,Moș Ion Roată și Vodă Cuza”, apărute în publicații diferite, prima în ”Albumul Macedo-Român” (1880) și următoarea în ,,Almanahul României June” (1885), apoi ambele în ”Convorbiri literare”.
Tratatul de la Paris din martie 1856 prevăzuse constituirea, în fiecare dintre cele două Principate, a unui ”Divan ad-hoc”. Acestea s-au întrunit în 1857.
În Moldova, câțiva liberali, precum Costache Hurmuzachi, Mihail Kogălniceanu și alții au hotărât să convoace la această Adunare (Divan ad-hoc) și câțiva țărani, printre care se afla și Moș Ion Roată (1806-1882), țăran pontaș (clăcaș) din județul Putna, de pe meleagurile Vrancei, acolo unde s-a plămădit și ,,Miorița”. Era un clăcaș din Câmpurile Vrancei. Boierii au avut grijă să-i ,,ferchezuiască frumos”, îmbrăcându-i la fel. Înaintea deschiderii ședinței Divanului ad-hoc, unul dintre boieri încearcă să le explice scopul convocării acestor țărani la Iași: Moldova și Valahia, țări surori și creștine trebuia să se unească, după sute de ani de dezbinare și de dușmănie între ele. După ce boierul își termină alocuțiunea aprobată de cei câțiva țărani, Moș Ion Roată declară că el n-a înțeles nimic din cuvintele oratorului, el fiind de părere că prezența țăranilor e de prisos, ei știu să mânuiască sapa, coasa și secera, mai puțin vorbele și chiar dacă ar rosti vreo părere, nu-i ia nimeni în seamă. Boierul protestează, spunând că odată Unirea înfăptuită, toți românii ,,de la vlădică până la opincă” (de la domn la țăran) vor munci împreună și vor împărți câștigul. Acesta (boierul) le spune și parabola cu nuielele subțiri, fragile, care, fiind unite, devin mai rezistente.
Pentru că Moș Ion Roată continuă să spună că n-a înțeles, boierul îl poftește să ridice singur un bolovan din grădină. Acesta nu-l poate ridica decât cu sprijinul altor 3-4 țărani, bineînțeles, fără participarea boierului orator. Pentru a întări ideea că Unirea Moldovei cu Valahia va spori forța colectivă, boierul citează versurile, devenite populare chiar de pe atunci, din ”Hora Unirii”, de Vasile Alecsandri: ”Unde-i unul, nu-i putere, / La nevoi și la durere, / Unde-s mulți puterea crește / Și dușmanul nu sporește”.
Replica lui Moș Ion Roată vine imediat:
– Dă, cucoane, să nu vă fie cu supărare, dar de la vorbă până la faptă este mare deosebire… Dumneavoastră, ca fiecare boier, numai ne-ați poruncit să aducem bolovanul, dar n-ați pus umărul împreună cu noi la adus, cum ne spuneați dinioară, că de-acum toți au să ieie parte la sarcini; de la vlădică până la opincă.”
Prin această replică, Moș Ion Roată, personajul principal, deși analfabet, dă dovadă de inteligență și înțelepciune, vorbește cu blândețe, dar fără sfială, iese victorios în fața boierului rușinat, îl lasă în umbră pe acesta, câștigând asentimentul celorlalți. Prostia și umilința sunt doar simulate, acesta fiind modul de apărare în fața unui dușman de secole, boierimea. În această anecdotă, auzită probabil de la cercurile politice ale vremii, Creangă realizează un nou portret al țăranului moldovean. Resentimentele față de o boierime demagogică, solidaritatea cu o țărănime suferindă și mai ales scepticismul țăranilor față de promisiunile amăgitoare, boierești, sunt de fapt ideile lui Creangă. Moș Ion Roată este tipul țăranului ajuns deputat, al țărănimii vrâncene, care se luptă pentru dreptatea categoriei sociale căreia îi aparține. Dă dovadă de demnitate, de sinceritate și de curajul de a spune lucrurilor pe nume, direct, răspicat, fără menajamente.
Cea de-a doua povestire, al cărei protagonist este tot Moș Ion Roată, este scrisă de Ion Creangă pentru studenții români de la Viena. La una din ședințele Divanului ad-hoc din Moldova, 1857, Moș Ion Roată, om cinstit și cuviincios, cum sunt mai toți țăranii, participă alături de înalte fețe boierești, bisericești și de cei oprimați ca el.
Un tânăr boier ,,bonjurist”, școlit în Apus, ține un discurs într-un limbaj prețios, mai puțin accesibil țăranilor, pentru care Moș Ion Roată îl roagă pe orator să vorbească ,,mai moldovenește”, ca să-l înțeleagă toți. Un alt boier, megieş al lui Moș Ion Roată, îl ceartă cu strășnicie pe bietul om, într-un limbaj lovit de insolență, trufie și vulgaritate, pentru că a avut neobrăzarea, el posesor al unui petic de pământ, să întrerupă un boier cu mii de hectare.
Și de data aceasta, Moș Ion Roată îi dă replica cum știe el, într-un limbaj nu lipsit de politețe, dar spune verde niște adevăruri crude boierului care l-a jignit. Stârnește admirația și aprobarea unor boieri bătrâni, iar colonelul Alexandru Ioan Cuza îi întinde mâna prietenește.
După câțiva ani, Alexandru Ioan Cuza, devenit domn al Principatelor Unite, trece prin Adjud, unde este întâmpinat de o mulțime de oameni. Domnitorul, observând o hârtie fâlfâind în vârful unei prăjini, își dă seama că sunt oameni care umblă cu jalba în proțap și cere să i se deschidă calea spre ei.
Domnitorul este întâmpinat de Moș Ion Roată care i se aruncă la picioare, sărutându-i mâna, cu lacrimi în ochi. Îndată este recunoscut: ,,Prietenul meu din Divanul ad-hoc!” Se plânge domnitorului că boierul megieș cu care avusese disputa într-una din Adunări, îl persecută fără încetare, ruinându-l definitiv. Când s-a dus la boier să-i adreseze plângere, acesta l-a făcut de rușine în fața slugilor, scuipându-l pe obraz.
Alexandru Ioan Cuza i-a dat lui Moș Ion Roată două fișicuri de galbeni, apoi l-a sărutat pe amândoi obrajii, zicându-i :
– Du-te și spune sătenilor dumitale, Moș Ioan, că pe unde te-a scuipat boierul, te-a sărutat domnitorul țării și ți-a șters rușinea.”
În această povestire, satira socială este mult mai evidentă. Ion Creangă evidențiază mai întâi antagonismul din Divan, dintre ,,tinerii boieri bonjuriști”, școliți în străinătate, nemulțumiți de trecut și partizani ai Unirii, și bătrânii boieri conservatori, păstrători ai unor tradiții și susținători ai unei uniri cu condiții. Simpatia lui Creangă se îndreaptă spre bătrânii boieri de tipul lui Alecu Forăscu, care se țin de obiceiurile strămoșești și de sărbătorile religioase de peste ani.
Creangă, despre care Garabet Ibrăileanu afirmă că este ,,un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare, al sufletului moldovenesc între români, al sufletului țărănesc între moldoveni și al sufletului omului de la munte între țăranii moldoveni”, pledează direct cauza ,,umiliților și ofensaților” săi frați. Moș Ion Roată, în această anecdotă, devine țăranul sobru și dramatic, din replicile lui reiese că, în sufletul său, poartă clocotul mâniei țăranilor pontași. Creangă pune în evidență popularitatea de care se bucură domnitorul din partea maselor. Peste tot era primit cu admirație și dragoste acest mare domn popular, el însuși intrând în legendă și folclor. În ambele povestiri, realismul este covârșitor, având în vedere autenticitatea faptelor.
Imortalizat de Ion Creangă, în cele două anecdote, Moș Ion Roată, ca urmare a faptelor sale și a vorbelor pline de duh, a pătruns în istorie ca un personaj legendar. Povestitorul humuleștean, un mare clasic, este creatorul unui stil aparte, de neîndoielnică originalitate și unicitate, este înzestrat lingvistic și este cel mai apropiat scriitor de izvorul și spiritul creației folclorice. Se bucura de stima și aprecierea celui mai bun prieten al său, Mihai Eminescu, amândoi prezenți în societatea ,,Junimea” și colaboratori la celebrele ”Convorbiri literare”.
O componentă a ethosului eminescian și crengist era tocmai afecțiunea îndreptată spre țărani: ,,… e poate singura chestiune în care am scris cu toată patima de care e capabilă inima noastră, cu toată durerea și cu toată mila pe care ne-o inspiră tocmai țăranul, acest mic şi adevărat popor românesc”. ,,El, căruia nu-i dăm nimic, dar pe al cărui spate trăim cu toții, în schimb păstrează prin limbă și datini unitatea noastră națională” – afirma Mihai Eminescu.
În 1962 a fost inaugurată Casa memorială ,,Moș Ion Roată” din localitatea sa de baștină, Câmpuri (Vrancea), pe fațada căreia, la intrare, se află o placă comemorativă, pe care scrie: ,,Aici a locuit Moș Ion Roată, reprezentant al țărănimii clăcașe în Divanul ad-hoc al Moldovei.” În această modestă casă cu lut pe jos, se află mobilier și îmbrăcăminte de epocă, costumul de deputat, tablouri cu picturi și o fotocopie mărită de pe vestita jalbă a celor 15 deputați prezenți la Adjud în întâmpinarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cu textul respectiv, ”semnat” și de Moș Ion Roată cu amprenta digitală, fiind neștiutor de carte. Despre textul jalbei, Mihail Kogălniceanu afirma, în 1857, că e ,,o plângere a unui întreg popor”.
Constantin E. Ungureanu
