Oamenii de cultură, scriitorii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, deci, după revoluţia de la 1848 şi după Unirea celor două principate, Moldova şi Ţara Românească, acordă o atenţie deosebită mijloacelor de influenţare şi ridicare culturală a românilor, prin dezvoltarea învăţământului, a presei şi a unor societăţi culturale şi literare. La acest proces contribuie în mare măsură dascălii ardeleni trecuţi în Moldova şi Muntenia, mai ales după 1848. Grupată în jurul Academiei Române şi a Astrei, intelectualitatea din vechea Românie şi din Transilvania, aflată sub dominaţia austro – ungară, participă intens la viaţa culturală şi ştiinţifică, la răspândirea cărţilor, a ziarelor şi revistelor dintr-o parte în alta a Carpaţilor, mai ales în Ardeal. Publicaţiile româneşti de toate genurile circulă cu intensitate, pătrund în satele şi oraşele din Transilvania, în ciuda opreliştilor statului dualist austro – ungar. Este evidentă politica de oprimare a românilor pe plan cultural, prin numeroasele măsuri legislative pentru suspendarea unor ziare şi amendarea redactorilor. Pătrunderea cărţilor, a ziarelor şi revistelor din vechea Românie în Transilvania este consemnată în presa vremii, ca un fenomen bine organizat şi ascendent. Se cunoaşte cultul pentru carte al oierilor din Sălişte. Există documente care vorbesc despre traficul de carte al săliştenilor. Mergeau în transhumanţă în Muntenia şi Dobrogea. În Transilvania, erau depozite de cărţi puse în circulaţie sub formă de biblioteci de vânzare, cărţi apărute din Bucureşti, Iaşi, Craiova şi din alte oraşe din vechea Românie. În 1901, „Tribuna” din Sibiu anunţă lista de cărţi din biblioteca lui Emilian Micu din Belint, recomandând-o spre vânzare celor interesaţi. Ţăranii din Sălişte (Sibiu), localitatea celor şase academicieni, ai căror părinţi au fost ciobani, aveau biblioteci. Duceau cărţi cu desaga, iar când, de la o vreme, controalele la vamă deveneau mai severe, ciobanii sălişteni legau cărţile sub burţile oilor şi tot le treceau dintr-o parte în alta, în procesul transhumanţei. Eforturile comune ale săliştenilor pentru şcoală (şcoala cu etaj, destul de veche) şi pentru carte devine un caz impresionant în istoria României. Pentru răspândirea cărţii româneşti, a ziarelor şi revistelor în perioada dualismului austro – ungar, românii, inventivi, foloseau şi alte modalităţi. Numeroase cărţi şi publicaţii (ziare, reviste), pentru a scăpa controlului mai aspru, apăreau cu coperte (şi coperţi) false, de culori diferite, cu titluri schimbate care să fie şi inofensive. Nicolae Iorga scria în 1930 că „Neamul românesc”, oprit oficial de mai multe ori, trecea graniţa ungurească sub titluri ca: „Primăvara”, „Vara”, „Toamna”, „Iarna”, iar „Istoria românilor” a celebrului istoric, apărea cu titlurile: „De-ale noastre”, „Cultura cartofilor”. Ion Agârbiceanu, în ,,Amintirile” sale, menţionează că „Viaţa românească” apărea cu alte titluri: „Primăvara”, „Pagini literare” „şi cred că şi altele de care nu-mi aduc aminte”. Deci titluri fictive. Unul din cei mai cunoscuţi răspânditori de carte, care, timp de peste trei decenii, a trecut permanent munţii, urcând şi coborând cu desaga doldora de cărţi, prin locuri neumblate şi numai de el ştiute, pe care le numea Vama Cucului, a fost Ciobanul Gheorghe Cârţan, cunoscut mai degrabă cu numele de Badea Cârţan. Fiul lui Nicolae Cârţan şi al Mariei Budac, oameni simpli, ciobani, s-a născut la 24 ianuarie 1849, în localitatea Cârtişoara, de sub Negoi, la poalele munţilor Făgăraş, judeţul Sibiu. A mai avut patru fraţi şi două surori. „Piscurile şi văile acestor munţi legănară copilăria unicului cioban care, până la o vârstă destul de înaintată (16 ani), nu ştia să slovănească o buchie; totuşi, văzând că nu este deosebire între limba vorbită de el şi cea a ciobanilor de peste graniţă, şi-a dat seama că soarta poporului nostru nu este de a trăi despărţit, o parte dincoace, cealaltă dincolo de Carpaţi”. (,,Monografia satului Cârţişoara”). La 11 ani, a plecat pentru prima dată la munte cu oile, alături de membri ai familiei, iar la 14 ani, a trecut pentru prima dată ilegal graniţa dintre Imperiul Austro – Ungar şi România. În urma decesului tatălui său, Nicolae, octombrie 1865, la 23 mai 1867, şi-a luat partea de moştenire, 40 de oi, şi a plecat spre România cu turma. Norocul lui a fost că l-a întâlnit pe drum pe Ion Cotigă, un intelectual devenit cioban din proprie iniţiativă. Oile au fost trecute peste graniţă de noul întâlnit, deoarece Gheorghe, neavând paşaport, a trecut ilegal. Cei doi ciobani s-au aşezat cu turmele lor în Bărăgan, lângă Ciulniţa, unde au închiriat un teren pentru păşune şi stână, timp de cinci ani. De la Ion Cotigă a învăţat să scrie şi să citească, însuşindu-şi, în acelaşi timp, aspecte din istoria românilor. În 1877, după ce Armata Română a rechiziţionat 1200 de oi şi nutreţul necesar pentru iarnă, rămânând doar cu doi berbeci şi 30 de oi, s-a înrolat voluntar în Războiul de Independenţă, dorind să participe în prima linie a bătăliei, dar războiul s-a încheiat, înainte de a termina stagiul de instrucţie. Pe timpul când a fost soldat, de oi s-a ocupat Ion Cotigă. După ce a fost lăsat la vatră, la 12 iulie 1878, a plecat în Transilvania, după mai mulţi ani, răstimp în care mama sa murise. Pentru că era urmărit de autorităţile austro – ungare, ia hotărârea să se înroleze în armată voluntar, fiind lăsat la vatră după trei ani de serviciu militar, în 1881. În aceeaşi lună, a plecat la Ciulniţa, în România, unde se afla turma. Asociatul său, nemaidorind să lucreze împreună, cei doi se despart, iar Gheorghe revine în Transilvania cu cele 400 de oi ce îi aparţineau. Este amendat de mai multe ori de către autorităţi, pentru că oile au păscut pe pământurile unor saşi, înaintează petiţie prim – ministrului ungar şi împăratului Franz Joseph, dar fără rezultat. În situaţia aceasta, a plecat la Viena să se plângă împăratului pentru abuzul autorităţilor, dar în zadar. În 1894, Badea Cârţan a plecat la Cluj, pentru a participa la procesul memorandiştilor. A fost arestat şi bătut crunt de jandarmi, încercând să afle cine l-a trimis la Cluj pe acest cioban. Merge la Viena, se prezintă în audienţă la împărat, căruia îi arată rănile şi vânătăile. Pleacă cu promisiunea că vinovaţii vor fi pedepsiţi. Într-adevăr, de la oierul Ion Cotigă, originar din Săcelele Braşovului, un pasionat al lecturii, care purta pe samarul său o întreagă bibliotecă, tânărul cioban Gheorghe Cârţan a prins gustul lecturii cărţilor prin luminişul codrilor şi pe întinsul stepei Bărăganului. Îi intră în posesie tot felul de cărţi, de la Cronica lui Şincai până la cele mai noi lucrări despre istoria românilor. Curiozitatea cunoaşterii istoriei românilor devine o puternică pasiune. Simte un interes deosebit pentru evenimente istorice: revoluţia de la 1848, răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan, este captivat de anumite personalităţi istorice: Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare. În ianuarie 1895, Badea Cârţan lasă turma şi pleacă la Bucureşti, să vadă statuia lui Mihai Viteazul, cel care încercase pentru prima dată să unească Transilvania cu Ţara Românească şi Moldova. Întreaga distanţă a parcurs-o pe jos. A admirat statuia voievodului român şi, neavând bani, s-a culcat în zăpadă, lângă statuie. Observat de Ion Grama, un om de serviciu, Liga Culturală, la origine făgărăşean, îl prezintă istoricului V.A. Urechia (1834 – 1901), membru al Academiei Române şi preşedinte al Ligii Culturale, şi lui Grigore Tocilescu. Cât timp a stat la Bucureşti, Badea Cârţan a vizitat muzee, Ateneul Român, Universitatea, Academia Română. Prin Liga Culturală i-a cunoscut pe: N. Iorga, George Coşbuc, Al. Vlahuţă, Ştefan O. Iosif, Spiru Haret, Take Ionescu şi I.C. Brătianu. În acelaşi an, Badea Cârţan i-a vizitat pe memorandiştii condamnaţi la detenţie, în Ungaria, şi pe Ioan Slavici. Dar visul lui cel mai măreţ este să meargă în Italia, să vadă cu ochii lui Columna lui Traian, mândru de originea noastră latină. Spunându-i lui V.A. Urechia de intenţia sa, acesta îl încurajează, îi dă scrisori de recomandare şi bani pentru drum. Cu puţine haine de schimb şi cu ceva merinde, a luat în traistă un pumn de pământ din grădina casei şi boabe de grâu, drept ofrandă pentru înaintaşii romani şi a pornit spre „Mama Romă”, pe picioare. A plecat în ianuarie 1896, pe traseul Timişoara, Szeged, Budapesta, Viena, Salzburg, apoi spre Innsbruck, a trecut Alpii, ajungând la Genova. După patruzeci şi trei de zile, rupând patru perechi de opinci, a ajuns la Roma. În faţa Columnei lui Traian, Badea Cârţan a presărat pământul românesc şi boabele de grâu, ca ofrandă. Asemănarea între ciobanul român şi dacii de pe basoreliefuri i-a determinat pe unii din mulţii curioşi care se strânseseră, să exclame: „un dac a coborât de pe Columnă”. În ziua următoare, presa din Roma scria: „un dac a coborât de pe Columnă; cu plete, cu cămaşă şi cuşmă, cu iţari şi cu opinci”. În câteva zile, ciobanul român a devenit vestit, renumit în Italia, scriindu-se despre el în presa vremii. L-a cunoscut pe scriitorul Duiliu Zamfirescu la Legaţia României din Italia, care s-a întrebat: „Ce putere misterioasă mânase pe acest ţăran spre obârşia neamului?” În cele patru săptămâni cât a stat la Roma, Gheorghe Cârţan s-a întâlnit cu profesori universitari, gazetari, studenţi, oameni de artă, deputaţi şi senatori, fiind considerat un sol al poporului român. Înapoiat în ţară în martie 1896, Badea Cârţan pleacă la Bucureşti, spre a se întâlni cu V.A. Urechia, adânc mişcat de acest apostol al neamului. Are întâlniri cu studenţii, de asemenea, porţile palatului regal erau întotdeauna deschise şi chiar regele Carol I era bucuros să-l aibă oaspete pe ciobanul Gheorghe Cârţan. Dar pasiunea sa itinerantă nu se opreşte aici, astfel că după ce fusese arestat la 10 iunie 1896, de jandarmii unguri, confiscându-i fotografii cu Columna lui Traian, cărţi şi alte bunuri, fără a le mai înapoia, fiind eliberat după două zile, în august 1896, pleacă din nou la drum, în Franţa, la Paris. Se opreşte la Viena, pentru a înainta o plângere către împărat, arătându-i suferinţele pătimite din partea autorităţilor chezaro – crăieşti. Urmează traseul Bologna, Florenţa, Genova, Marsilia, Avignon şi Lyon, apoi la Paris. Despre vizita sa la Paris scria ziarului „Universul” din Bucureşti că „francezii m-au cinstit foarte mult, ca pe un frate (…). Trăiască familia Romei şi prietenii românilor!” A fost primit cu ospitalitate de studenţii români, care l-au condus prin muzeele pariziene. Călătoreşte prin Belgia, Elveţia şi Germania, Egipt. Din dorinţa de a se închina la mormântul sfânt, face o călătorie la Ierusalim. Autorităţile româneşti îi asigură bilet gratuit pe calea ferată şi pe apă până la Constantinopol, mai departe urmând să călătorească pe cont propriu. Este mâhnit că n-a putut să asculte slujba şi în limba română, iar oraşul sfânt se află în mâinile păgânilor. A făcut baie în apa sfântă a Iordanului, în care a fost botezat Mântuitorul. În septembrie – octombrie 1899, la Roma, s-a desfăşurat al XII-lea Congres de istorie al orientaliştilor, la care au participat 700 de delegaţi din 40 de ţări, printre care şi România, cu o delegaţie condusă de V.A. Urechia. La acest congres a fost prezent, din proprie iniţiativă, şi Badea Cârţan. La propunerea profesorului Angelo Gubernatis, Badea Cârţan a depus coroana de lauri din partea membrilor Congresului, la Columna lui Traian. Îmbrăcat în port naţional, de cioban român, Badea Cârţan striga cu o voce puternică: „Trăiască Mama Romă!” Cu prilejul comemorării a 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, Badea Cârţan a participat la Serbările de la Putna, de unde se întoarce cu traista plină de cărţi donate de folcloristul Simion Florea Marian, pentru „fraţii ardeleni”. În Bucureşti, Badea Cârţan avea trei depozite de cărţi provenite din donaţii: Casa din Cişmigiu, Şcoala Superioară de Artă şi Meserii, o cameră într-un subsol în strada Occidentului. De la Bucureşti transporta cărţile în desagi cu trenul (fiind în posesia unui carnet de călătorii cu o sută de bilete gratuite primit de la statul român), până la Buşteni, aproape de graniţă, iar de aici urca pe munţi, prin păduri, pe poteci neumblate. În decembrie 1904, Badea Cârţan revine la Cârtişoara, unde constată că locuinţa lui fusese devastată de jandarmi, la ordinul autorităţilor superioare ale statului maghiar. Simţind pericolul răspândirii cărţilor de propagandă naţională pe care Badea Cârţan le da românilor din Ardeal, autorităţile maghiare au dat dispoziţii severe pentru confiscarea lor. Toate cărţile aduse cu trudă peste munţi, adevărata sa comoară sufletească, depozitate în camerele Şcolii Primare Confesionale din Oprea Cârtişoara sau la amici ai săi au fost confiscate de prim – pretorul plasei de atunci, însoţit de câţiva jandarmi. Toate au fost încărcate în patru care şi transportate la Braşov, unde au fost arse, iar Badea Cârţan a fost aruncat în temniţă şi judecat. În urma procesului, a fost condamnat la un an închisoare, dar, după şase luni, în urma intervenţiei regelui Carol I către Franz Joseph, împăratul Austro – Ungariei, martirul Badea Cârţan a fost graţiat şi eliberat din închisoare. Badea Cârţan a trecut ilegal peste graniţă mai mult de 200.000 de cărţi pentru copii, pentru învăţători, preoţi sau pentru ţărani. Ţăranul – cărturar, Badea Cârţan, pe când se întorcea de la Bucureşti, din păcate, în ultima sa călătorie, cu desagii de cărţi de care nu se îndura să se despartă, a fost surprins de un viscol puternic pe crestele Carpaţilor şi, îngheţând de frig, s-a îmbolnăvit grav. Simţind că se apropie apusul vieţii sale, revine în patria mamă, cu dorinţa de a muri pe pământ liber românesc, fără asupriri străine. Doamna Lahovari, soţia fostului ministru plenipotenţiar la Roma, care îl cunoştea şi îl aprecia pentru calităţile sale de mare patriot, cu spirit de sacrificiu pentru neamul său, îi oferă o cameră în castelul de la Poiana Ţapului, unde Badea Cârţan îşi petrece ultimele zile. Se stinge din viaţă în ziua de 7 august 1911, fiind înmormântat în cimitirul de la Sinaia. Serviciul divin a fost oficiat de trei preoţi în prezenţa doamnei Lahovary, a notabilităţilor locale, a unor membri ai Ligii Culturale Române şi a unui numeros public. Pe crucea mormântului său, încercuit cu un grilaj de fier, se pot citi cuvintele: „Aici doarme Badea Cârţan, visând la întregirea neamului său”. Badea Cârţan, un cioban român, care şi-a format singur educaţia, prin setea lui de cunoaştere a originii neamului său, s-a făcut vestit atât în ţară, cât şi în străinătate, fiind admirat de personalităţi ştiinţifice şi politice. Având în vedere activitatea acestui ţăran autodidact, simplu, aceasta se poate caracteriza printr-o exprimare paradoxală: complexitate simplă sau simplitate complexă. Istoria i-a rezervat un loc de cinste lui Badea Cârţan, mare patriot, cuvânt tot mai rar folosit în zilele noastre. Se pare că cei care au condus şi conduc destinele acestei ţări, după evenimentele din decembrie 1989, au sacrificat şi continuă să sacrifice sentimentul patriotic în favoarea intereselor şi satisfacţiilor personale. Să fie oare adepţii dictonului latin, „Ubi bene, ibi patria” (lat. „Unde e bine, acolo e patria”)?! Nu credem că acelaşi lucru se petrece în cazul milioanelor de români care s-au risipit în toate zările, în căutarea unui loc de muncă. Sunt sigur că ei poartă în suflet dorul de patrie, plâng în hohote când văd emisiuni TV româneşti sau când sunt intervievaţi. Dimpotrivă, ei sunt adepţii dictonului latin „Ubi patria, ibi bene” (lat. „Unde-i patria, acolo e bine”).
Constantin E. Ungureanu
N.B. Acest eseu a fost scris la sugestia medicului notoriu şi scriitorului Cornel Munteanu, pentru care ne exprimăm întreaga noastră gratitudine.
