În linii mari, cenzura din anii ‘60 a fost mai permisivă decât cea din anii ‘50, iar această slabă liberalizare va permite revalorificarea unei parți a culturii trecute anterior sub obroc. Așa se explică și faptul că, pe acest fundal de vagă libertate, ia naştere o nouă generaţie artistică, nu numai în literatură (Marin Preda, Nichita Stănescu, Augustin Buzura, Ana Blandiana, Theodor Mazilu), dar și în teatru, artele plastice, muzică etc. Se apreciază că perioada 1965-1971 a fost cea mai permisivă din 1945 și până în 1989, dar ea nu trebuie idealizată deoarece, după 1965, Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor a fost transformată în Consiliu de Stat al Presei și Tipăriturilor, care a devenit noua instituție a cenzurii, un filtru ideologic pentru cărţi, reviste, ziare, radio, televiziune, cinematografie, teatru, concerte etc. Reinventarea cenzurii din 1966 a dus la o generalizare a acesteia, scriitorii fie supunându-se ei (fiind mai mult sau mai puțin servili, unii dintre ei chiar proslăvind regimul), fie adoptând opoziția. Dizidenții puteau fi însă acuzați că nu respectă Constituția Republicii Socialiste România din 1965, în care, la art. 29, scria: „libertatea cuvântului, presei, întrunirilor … nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste şi intereselor celor ce muncesc” (așadar era vorba despre o liberate parțială). Dar, în fapt, Ceaușescu cerea, din prisma naționalism-comunismului său organic, mai mult decât atât: scriitorii (și artiștii plastici) trebuiau să înfățișeze în literatură (şi în arta plastică) „eroul socialist” învingător. Astfel, mai mulți scriitori au sprijinit ideologia respectivă, din convingere sau datorită unor avantaje. În anul 1971 s-a înființat Consiliul Culturii și Educației Socialiste. CCES a fost un organ de partid și de stat, aflat sub conducerea nemijlocită a Comitetului Central al Partidului Comunist Român și a Consiliului de Miniștri, cu scopul de a asigura înfăptuirea politicii partidului și statului în domeniul culturii și al educației socialiste, de a conduce și a îndruma întreaga activitate cultural-educativă desfășurată în Republica Socialistă România. În același an se înființează Comisia de Propagandă şi Comisia de Presă şi Cultură din structura Comitetului Central al P.C.R., cu scopul de a controla publicaţiile prin noi măsuri. Instituţia a fost desființată în 1977 (de dragul imaginii externe la care ţinea Ceauşescu), dar „angajaţii” ei își vor continua activitatea, „fiind infiltrați în redacţiile ziarelor, la edituri şi tipografii, în instituţiile de presă şi în universităţi” (12).
Cultura era direcționată acum pentru a proslăvi personajele istorice ale românilor, folclorul, realizările societăţii socialiste şi pentru a alimenta permanent cultul personalității lui Ceaușescu. Cenzura de Stat se desființează în 1977, dar funcțiile acesteia sunt preluate de CCES (în redacții existau însă cenzori „semioficiali”). Securitatea a preluat apoi sarcinile instituţiei cenzurii și a avut loc transformarea unor cenzori în securiști: „scriitorilor li se întocmeau «fişe personale», «planuri de neutralizare a activităţii ostile», erau urmăriți, ameninţati, arestaţi, torturaţi, iar dacă înainte de 1977 aveau de suferit operele acestor scriitori disidenţi, de acum se mergea până la eliminarea fizică a celor ce nu se supuneau ideologiei partidului” (13). Este, astfel, evident rolul Securității de a supraveghea şi de a dirija viaţa culturală din România. Ia proporții, de atunci, și fenomenul autocenzurii, care, adesea, a fost la fel de eficient ca cel al cenzurii oficiale anterioare. În anii ‘80 exista în lumea culturală românească (și poate, cu predilecție în cea literară) o stare caracterizată de lipsă de sens și de speranță, de teamă, descurajare, demoralizare și permanent disconfort psihologic, altfel spus o atmosferă de „marasm” (presupun că una dintre cauzele ei majore era și imposibilitatea de a spune adevărul fățiș, datorită riscurilor foarte mari la care te expuneai). Nicolae Manolescu consideră că în România „se poate lesne observa în evoluția cenzurii comuniste evaporarea treptată a temeiului ideologic inițial. Există două epoci distincte, sub acest raport. Vreme de un deceniu și jumătate, după 1949, a funcționat o cenzură ideologică strictă și conformă nomenclatorului marxist-leninist de idei și valori. Această ideologie pornea din materialismul dialectic marxist, îmbogățit cu achizițiile leniniste despre revoluție și stat, și cu cele staliniste despre internaționalismul proletar […] După un scurt interval de relaxare, între 1965 și 1971, mai degrabă în contextul trecerii ștafetei politice pe plan intern de la o generație la alta decât ca urmare a destalinizării inițiate de Hrușciov în întreg lagărul estic, cenzura ultimilor două decenii de comunism românesc se vede lipsită tocmai de criteriul dogmatic. Când național-comunismul a înlocuit sovietismul, cenzurii i-a fugit pământul de sub picioare. Național-comunismul n-a mai avut (nu putea avea!) un set riguros de principii, adică o dogmă comparabilă cu aceea marxist-leninistă, era contradictoriu în esență și ambiguu în formulări. Cenzura de după 1971 nici n-a mai vizat în mod sistematic și neechivoc ideile și conținuturile, ci, mai curând, accidental și confuz, exprimările, cuvintele, imaginile. Dacă exceptăm ateismul și pudibonderia etică, nu-i mai rămân cenzurii din epoca lui Ceaușescu în comun cu aceea din epoca lui Dej decât o jumătate de duzină de clișee devalorizate de inflația ideologică. Trebuie spus însă neted că din cele două cenzuri au rezultat două literaturi: una realist-socialistă, deplin aservită, conformistă și aproape nulă ca valoare artistică, creatoare doar în planul falsificării realității și istoriei, și una tolerată, mai puțin de voie, cât de nevoie, adesea valoroasă artistic, destul de critică la adresa realităților. Pe cea dintâi, riguroasa cenzură ideologică a anilor ’50 a silit-o să fie un instrument în mâna puterii politice, fără personalitate și relief artistic, demagogică sau de-a binelea mincinoasă. Excepțiile, foarte puține, confirmă regula. Cea de-a doua este și ea rodul cenzurii, dar nu în mod pasiv, ca urmare a îngăduinței mai mari sau a diminuării dogmatismului. E vorba mai curând de o literatură care a găsit mijloacele potrivite de a contracara cenzura” (14).
Dacă soarta primului tip de literatură este destul de clară, nu se știe cum va fi, însă, receptată cea de-a doua (cea „evazionistă”), din deceniile 7-9 ale secolului XX, care pare să fie un „gen literar nou”, în sensul că folosește forme de expresie „noi, cele mai multe de tip indirect și insidios, cum ar fi aluzia, intertextul, sugestia, alegoria esopică, parabola, precum și unor noi moduri de lectură […] numai citită într-un anumit cod de către cititorul contemporan, ea își dezvăluia pe de-a-ntregul înțelesul. E o întrebare ce se va alege de toată această literatură, când va dispărea cititorul ei avizat din anii ‘60-80” (15).
Cenaclul „Columna” și mentorul său: profesorul Titu Rădoi
În contextul istoric extrem de dur, politic și cultural, din timpul comunismului, ale cărui caracteristici le-am descris anterior, a funcționat Cenaclul „Columna”, activitatea acestuia fiind condusă de mentorul său, profesorul Titu Rădoi. Se spune că un precedent al cenaclului a fost creat de profesorul Fometescu (cadru didactic la Școala Generală nr. 5, actuala Școală Gimnazială „Voievod Litovoi”), ce a realizat primele întruniri ale oamenilor de litere din Târgu-Jiu, în anii comunismului. Era cunoscut pentru exigența lui exemplară, din moment ce profesori și scriitori din timpul lui se atenționau în acest fel: „Dacă te duci la el cu versuri naive, îți va spune: «La coș cu ele»! Habar n-ai cine este. Nu știi ce valoare are acest om și cum te va judeca” (16).
Un alt nume cu greutate în învățământul gorjean a fost Stelian Ste. (Bică) Sterescu, ilustru profesor de limba română la Liceul Tudor Vladimirescu (actual colegiu național). Acesta avea activitate literară încă din perioada interbelică (proză și poezie) și a fost un important formator de oameni de litere și profesori de elită, care, la rândul lor, au devenit slujitori de conștiință ai catedrei și au influențat mai multe promoții de elevi (vezi monografia dedicată profesorului; 17). Stelian Sterescu obișnuia să spună că „Activitatea literară a Târgu-Jiului a început cu Fometescu”, iar pe Titu Rădoi îl numea „Spiritus rector”, pentru a sublinia meritele și prestigiul acestuia (18).
Înainte de a prezenta aspecte din activitatea cenaclului, din perioada 1966-1977, pe baza mărturiilor unor membri activi ai săi, se cuvine să evidențiez personalitatea și activitatea mentorului său, profesorul Titu Rădoi. Acesta nu era gorjean de origine, ci ardelean (prin mama sa, care era din Cetan), născut la 29 iunie 1932, în satul Cetan, comuna Vad, din judeţul Cluj (ambii părinţi, Jean și Aurelia, erau cadre didactice). Școlile primară şi generală le-a urmat în satul natal, iar pe cea din urmă a continuat-o în satul Câmpofeni, din județul Gorj. A continuat apoi studiile la Liceul „Tudor Vladimirescu“ din Târgu-Jiu şi la Liceul „Andrei Mureşan“ din Dej. Ca student al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Cluj (1950-1954), a fost membru al Cenaclului și al trupei de artişti amatori din cadrul universității și al Cenaclului literar al revistei clujene „Almanahul literar“ al Uniunii Scriitorilor din R.P.R. (care, în acea vreme, era puternic marcată de proletcultism). În 1954 devine profesor de limba română în Gorj, la școala generală din Stăneşti, iar în următorii doi ani la Arcani (comuna natală a tatălui său), unde a avut funcția de director, a înființat şi a condus formaţii artistice și a susținut constituirea Cooperativei de credit „Jaleşul“ (19).
Între anii 1956 și 1973 este profesor de literatura română la Liceul „Tudor Vladimirescu“, iar după 1973 (și până la pensionarea și retragerea sa în Câmpofeni, la casa părintească) la Liceul de Chimie Industrială Târgu-Jiu (actualul Colegiu Tehnic „General Gheorghe Magheru”), unde îndeplinește și funcția de director. Titu Rădoi s-a făcut cunoscut printr-o activitate culturală diversă, caracterizată de profesionalism și abnegație, care l-a propulsat adesea la vârf, devenind preşedintele Societăţii culturale „Lumina Cetanului“ (1947-1949), secretarul și apoi președintele Cenaclului literar „Columna“ (începând cu anul 1962), rector al Universității cultural-ştiinţifice a municipiului Târgu-Jiu (în anul 1975) și preşedintele Fundaţiei „Constantin Brâncuşi“. A fost implicat și în politică: în mod democratic a fost ales membru al Consiliului Judeţean Provizoriu al Frontului Salvării Naţionale şi membru al Biroului Executiv al Consiliului Judeţean Provizoriu al F.S.N. (la 30 decembrie 1989). În martie 1990, el a fost printre iniţiatorii Partidului Social Democrat Român. Titu Rădoi şi-a început activitatea publicistică în anul 1962, la ziarul clujean „Făclia“, iar apoi a colaborat la alte publicaţii gorjene şi naţionale: „Steagul nostru“, „Gazeta Gorjului“, „Scânteia“, „Scânteia tineretului“, „Ramuri“, „Flacăra“, „Tribuna“, „Steaua“, „Gorjeanul“, „Brâncuşi“ ş.a. A editat revista şcolară gorjeană „Jiul literar-ştiinţific“ și „Gorjul literar“, prima antologie de literatură gorjeană (ambele în anul 1969). Imediat după Revoluție, în primăvara lui 1990, au apărut primul număr al revistei „Columna“ a Fundaţiei „Constantin Brâncuşi“ (în luna martie) și primul număr al săptămânalului „Curierul Dreptăţii Sociale“ al Partidului Social Democrat Român (în aprilie), unde el era redactor-şef (20).
A publicat mai multe cărți, de documentaristică și beletristică: „Târgu Jiu – schiţă monografică“ (lucrare colectivă apărută sub conducerea sa în anul 1969), „Columnele prezentului“ (volum constituit din reportaje despre oameni și locuri din Gorj, în 1981), „Alexandru Ştefulescu. Epoca, omul, opera“ (o monografie dedicată istoricului Alexandru Ştefulescu, din anul 1995) și „Cântec mare de petrecut“ (roman, 1996). Pe lângă inițiativele sale didactice şi culturale, Titu Rădoi a manifestat și pasiunea pentru teatru, jucând încă din copilărie primele roluri, pe când era elev la Câmpofeni, iar apoi, ca student, la Cluj. Șansa de a activa creator și în acest domeniu artistic a apărut o dată cu înființarea Teatrului Popular din Târgu-Jiu, când a devenit primul său regizor punând în scenă mai multe piese din repertoriul naţional: „Nota zero la purtare“, „Ultima etapă“, „Adam şi Eva“, „Trei crai de la răsărit“ ş.a. Titu Rădoi a avut și o viață de familie reușită. A fost căsătorit cu profesoara Paraschiva Bâcoi și au avut doi copii: Augustin (astăzi economist) şi Ana (profesoară de matematică). Un rol major pe care l-a avut această personalitate plurivalentă a învățământului și a culturii gorjene a fost acela de a descoperi, forma și promova tineri autori, mulți dintre ei devenind apoi profesori de marcă, scriitori și conducători ai unor instituții de cultură importante din Târgu-Jiu, care i-au rămas profund recunoscători. Pentru a se înțelege mai bine meritele și stilul profesorului Titu Rădoi, atât sub aspect didactic, cât și în ceea ce privește promovarea valorilor culturale românești autentice, multe din perioada interbelică (acestea „strecurându-se” printre constrângerile ideologice ale partidului comunist privind cultura), voi prezenta pe scurt activitatea sa, în corelație cu cea a Cenaclului „Columna”.
Într-un articol publicat în 1997, Titu Rădoi reconstituie începuturile activității sale cenacliste, afirmând că „În 1962, când a fost reorganizat, cenaclul și-a reluat activitatea doar cu doi-trei elevi și alți doi din vechiul cenaclu, ca, după zece, cincisprezece ani, să devină un cenaclu-matcă din care au roit alte cenacluri literare în oraș și județ, conduse de columniști. În câteva decenii de existență cenaclul s-a impus definitiv în conștiința publică, în peisajul cultural, ca o școală a muncii și a responsabilității în abordarea actului literar. Primenindu-se încontinuu prin atragerea de tineri îndrăgostiți de arta scrisului, cenaclul își asigură mereu sângele proaspăt necesar creșterii și continuității” (21).
(Va urma)
Sorin Buliga
NOTE
12.Ibidem.
13.Dragomir, Marius, op. cit.
14.Manolescu, Nicolae, op. cit., pp.890-891.
15.Ibidem, p.891.
16.Informație prof. Iancu Popescu.
17.Pătrașcu, Dumitru-Valentin, Pătrașcu, Daniela-Liliana, Două vieți dedicate învățământului românesc, Ed. Sitech, Craiova, 2013.
18. Ambele informații provin de la prof. Iancu Popescu.
19.Stoenescu, Aura, Titu Rădoi, la 10 ani de la trecerea în neființă, Vertical, Târgu-Jiu, 15 dec. 2010.
20.Becherete, Marius, Două decenii de la trecerea în eternitate a magistrului Titu Rădoi, Universul Olteniei, 1 ianuarie 202 http://universulolteniei.ro/2020/01/01/doua-decenii-de-la-trecerea-in-eternitate-a-magistrului-titu-radoi/
21.Rădoi, Titu, Câteva cuvinte despre „Columna” și „columniști”, Caietele Columna, nr 6/ 1997, p3. Târgu-Jiu.