Apariția Cenaclului „Columna” a însemnat debutul revenirii la normalitate în cultura gorjeană, în timpul comunismului, atât sub aspectul creației, cât și al criticii literare. Însemnătatea cenaclului și a producțiilor sale, precum și munca profesionistă și curajoasă a mentorului său, profesorul Titu Rădoi, nu pot fi apreciate la justa lor valoare, dacă nu se înțelege momentul istoric în care a apărut și a funcționat acest for cultural. Din acest motiv, voi face un preambul istoric, reamintind caracteristicile perioadei comuniste în care cenaclul activa, pe care-l cred necesar nu numai pentru înțelegerea adecvată a acestui fenomen literar, dar și pentru tineri (care nu cunosc ce s-a întâmplat înainte de nașterea lor sau pur și simplu refuză să creadă anomaliile la care cetățenii acestei țări se adaptaseră) și pentru nostalgicii comunismului, care au tendința să idealizeze perioada în care au trăit. Așadar, aș vrea să atrag atenția nu numai asupra capacității profesorului de a aduna valorile și de a le mobiliza, ci și asupra modului în care a creat o adevărată rezistență prin cultură, în acei ani de dictatură comunistă atroce. Efortul său uriaș, eroic chiar, avea loc în condiții istorice excepționale, când cultura era puternic marcată de ideologia comunistă.
Comunismul, realismul socialist și cenzura
Comunismul din România s-a instaurat sub presiunea armatei sovietice, împotriva doleanțelor și a aspirațiilor poporului român, într-un anumit context geopolitic (finalul celui de-al Doilea Război Mondial). Tot prin represiune s-a menținut și regimul respectiv. Este notabil faptul că, începând cu 12 septembrie 1944, presa a devenit subordonată reprezentanților URSS. După război, comunismul s-a instalat progresiv, trecând printr-o perioadă de tranziție care s-a încheiat prin abdicarea forțată a regelui Mihai, la 30 decembrie 1947. La 13 aprilie 1948 s-a adoptat Constituția Republicii Populare Române – elaborate după modelul sovietic al Constituției URSS din 1936 – care anula Constituția Regatului României din 1938. Noua ordine constituțională va dura până la 22 decembrie 1989 și a permis aplicarea în viața politică românească a doctrinei și ideologiei comuniste. Odată cu noua Constituție, se acapara în totalitate puterea și se anula pluralismul politic, ca și numeroase drepturi și libertăți cetățenești. Măsurile luate prin aceasta „au avut efecte nocive asupra climatului cultural român, au distrus elita intelectuală, trecându-se la reprimarea violentă a oricărei poziții ce contravenea reglementărilor «constituţiale». Agresivitatea măsurilor luate ajunge chiar până la exterminarea fizică, în închisori şi lagăre, atât a vechilor reprezentanți ai clasei politice, cât şi a oricărui individ care era oponent al puterii conducătoare” (1).
Intrarea României (ca și altor țări din sud-estul și centrul Europei) în sfera de influență a Uniunii Sovietice, a transformat-o într-un stat satelit care preia modelul Moscovei, sub aspectul vieții politice, economice și culturale. Și aici s-a aplicat realismul socialist, care era, în fapt, o distorsionare a realității, ce va subordona arta și o va transforma în aparat de propagandă, adaptat la doctrina și interesele partidului. Astfel, realismul socialist în literatura română din anii comunismului (analizat aprofundat și cu claritate de Nicolae Manolescu; 2) trebuie înțeles plecând de la sursa sovietică a acestei ideologii, deoarece el a fost un concept importat și pus în practică, la scară largă, în România, după anul 1948. Termenul a fost folosit pentru prima oară în discursul lui Ivan Gronski, directorul Izvestiei, și reprodus apoi în Literaturnaia Gazeta: „Metoda de bază a literaturii sovietice este, așadar, aceea a realismului socialist”. Această formulă va fi reluată în Statutul noii Uniuni a Scriitorilor Sovietici din anul 1934. Anatol Lunacearski (un „guru” al mai tinerilor ideologi ai vremii) face o distincție netă între realismul socialist de cel burghez, primul fiind revoluționar, pasionat, combativ, romantic, orientat împotriva vechilor mentalități, un instrument al partidului ce formează concepții ale oamenilor, îndreptat spre comunism ca scop final. Așadar, „real” era doar ceea ce era în conformitate cu viziunea partidului unic conducător. Andrei Jdanov, propagandist sovietic ce juca rolul de legătură între Stalin și scriitori (cărora li se interzicea să scrie în afara normelor), reia teza, considerând realismul socialist drept revoluționar și un instrument în mâinile partidului. Astfel, operele artistice trebuie destinate maselor populare, pentru a le educa în spirit comunist. O caracteristică a realismului socialist „este așa numitul «erou pozitiv», care, prin comportamentul său, trebuie să fie modelul «omului de tip nou», cetățeanului societății comuniste” (3).
Această metamorfoză culturală sub influența noii ideologii a fost însoțită de o cenzură severă; scriitorii și artiști care nu aderau la noile norme erau puternic persecutați (adesea eliminați fizic), fiind considerați „sabotori” sau „dușmani ai poporului” (ca excepționalul poet rus marxist Vladimir Maiakovski). Nicolae Manolescu apreciază că, în plan românesc, după abdicarea forțată a Regelui Mihai, „nu mai e loc decât pentru certitudini. Toate îndoielile creatoare dispar. Ca și instituțiile culturale burgheze. Partidul-stat dirijează întreaga viață socială, politică și economică. Religia, morala și cultura sunt aservite ideologic și practic intereselor regimului comunist. În limbajul de astăzi am putea considera acest regim unul fundamentalist, cu precizarea că religia pe care se bazează este una laică: o ideologie politică. E. Negrici a vorbit, în cărțile lui, despre «poezia unei religii politice». Expresia se poate generaliza: toată cultura reflectă o religie politică […] Regimurile comuniste sunt singurele cu adevărat totalitare. Instrumentul principal a fost, în cultură, cenzura, ca formă de opresiune […] Doar regimurile comuniste au inventat un aparat specializat. Și încă în stare de o cenzură totală: aplicată asupra tuturor domeniilor, preventiv sau ulterior, în informație, creație etc., ca și în difuzarea și interpretarea lor, la toate nivelele, tematic, ideatic, stilistic, făcând din recomandare obligație, interzicând, amputând sau completând textele, exercitând cel mai eficient cu putință control asupra opiniei publice și private. Nimic asemănător în toată istoria. Cenzura comunistă a fost o veritabilă industrie de control, aservire și manipulare a ideilor oamenilor” (4).
Gradul de desfigurare a culturii naționale (și a omului în general, deoarece noua ideologie avea tendința să impună un anumit automatism persoanei, transformată într-un „om-mașină” care să gândească doar „rațional”, fără instinct, dorințe, pasiuni, credință) a atins un nivel alarmant începând cu 1948, „un an de răscruce, când începe o represiune sălbatică faţă de reprezentanţii elitei intelectuale, în paralel cu un program de sovietizare a culturii […] Subordonarea faţă de modelul proletcultist, oferit de Uniunea Sovietică, a ajuns până la renunţarea la propria noastră identitate culturală. Pe această linie s-a ajuns chiar până la a defăima. Scriitorii români nu sunt publicaţi decât fragmentar, în urma unei severe trieri care, de multe ori, se solda cu amputarea unor capitole, paragrafe, sau versuri. În cele mai grave situaţii se putea ajunge până la interzicerea totală a unui autor, la sancţionarea acestuia pentru scrierile sale, prin trimiterea în închisori şi lagăre de muncă” (5).
Alinierea artiștilor la standardele socialiste s-a realizat, așadar, prin cenzură și persecuție. Artiștii trebuiau să se întoarcă, de-acuma cu fața la răsărit, pentru că numai de acolo venea „lumina”. După cum observa un analist, „dacă poeții interbelici au avut ca scop integrarea în formula occidentală, modernistă”, cei din „generația realismului socialist au voit, dimpotrivă, să desincronizeze poezia românească, impunându-i un regim prozodic vechi și sarcini propagandistice împovărătoare (6).
Începând cu același an 1948, „cenzura ideologică s-a instituționalizat, cu efecte asupra tuturor domeniilor de creaţie sau de activitate culturală. Au fost stabilite liste cu publicaţii, opere sau autori care pot vedea lumina tiparului şi liste cu publicaţii şi opere care trebuiau interzise, cu autori care trebuiau scoşi din circuitul public. Bibliotecile publice au fost epurate de lucrările interzise, dar au fost invadate de traduceri din literatura rusă, editurile şi ziarele au fost trecute sub un sever control ideologic, filmele ruseşti au invadat ecranele. Operele lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin au fost traduse şi difuzate până la saturaţie” (7).
În structura acestei societăţi comuniste se creează un raport dialectic – și un „conflict”, conform viziunii lui Karl Marx – între două grupuri antinomice: intelectualii şi proletarii care reprezintă clasa socială conducătoare. Cum modelul prin excelență al intelectualului este scriitorul (ce proclamă libertatea de creație și de expresie – care era, în fapt, interzisă), el aparține astfel unei clase socio-profesionale dominate de forța proletariatului. Așadar, în contextul comunismului, intelectualul era receptat unanim, mai mult sau mai puţin explicit, ca un adversar politic: „Puterea comunistă a debutat şi s-a consolidat pretutindeni prin divorţul radical cu individul de valoare, în general, dar, mai cu seamă, cu intelectualii” (8). S-a constatat, de asemenea, că „ura împotriva intelectualilor şi a culturii, a fost mai adâncă şi mai durabilă decât ura faţă de clasele exploatatoare” (9), fapt ce s-a mai observat, pe alocuri, și, din timp în timp, și după Revoluția Română din 1989 (cel mai bun exemplu sunt mineriadele din anii ‘90). Intervalul temporar ce se referă la perioada anilor ’50 (în care unii critici includ și prima parte a deceniului următor), marcat de abuzurile autorităților staliniste, este supranumit şi „obsedantul deceniu”. Privit în ansamblu se poate caracteriza ca fiind o perioadă de disoluţie a culturii române, sub influența ideologiei comuniste instituționalizate, ce conducea la manipulare și supunere. Perioada 1944-1963 este cunoscută în istoria literaturii române drept „perioada proletcultismului, când directivele politice practic au sufocat creaţia literară şi, în general, toată viaţa culturală. Aceasta a fost aservită unei aşa-zise ideologii a clasei muncitoare şi se vorbea de «dictatura proletariatului», dar în esenţă se vehiculau idei precum cultul lui Stalin, războiul rece, lupta antiimperialistă, lupta pentru pace, colectivizarea agriculturii, lupta de clasă etc. În această perioadă de tristă amintire pentru cultura românească au dispărut din librării, din biblioteci şi chiar din casele oamenilor operele unor autori consacraţi […] Pentru viaţa culturală şi pentru reprezentările ei de atunci, realitatea nu există decât ca să demonstreze adevărurile marxist-leniniste” (10).
O schimbare are loc după venirea lui Nicolae Ceaușescu la putere, atunci când este ales prim-secretar al PMR, pe 22 martie 1965. El a continuat linia de independență politică adoptată la începutul anilor ‘60 de Gheorghe Gheorghiu-Dej, ceea ce îi atrage bunăvoința opiniei publice occidentale și a oficialilor din statele vestice, entuziasmați de breșa realizată astfel în lagărul socialist. În noile condiții, organismul cenzurii pierde din agresivitate, dar continuă să existe sub forma unor măsuri preventive: „Cenzura existentă funcţiona tot pe baza normelor de Caiete de sarcini. De data aceasta lipseau însă limitele pană la care se putea merge cu aprecierile despre un eveniment istoric, despre o personalitate care înainte fusese trecută la capitolul interzişi” (11).
(Va urma)
Sorin Buliga
NOTE
1. Dragomir, Marius, Securitatea și cenzura. Cum a acționat Securitatea din România în cazul scriitorilor disidenți (1964-1989), Biblio Rev, Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga”, Cluj-Napoca, https://www.bcucluj.ro/bibliorev/arhiva/nr21/diverse2.html
2. Manolescu, Nicolae, Un lustru de tranziție. Realismul-socialist; în Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură. Paralela 45, Pitești, 2008, p.885.
3. Mazerschi, Sergiu, Georgian, Realism, neorealism, realismul continuu, https://www.uad.ro/Public/Docs/05%20PROGRAME%20DE%20STUDII/03%20Doctorat/Rezumate%20romana/Mazerschi%20Sergiu%20%20Georgian%20ro.pdf
4. Manolescu, Nicolae, op. cit, pp.889-890.
5. Georgiu, Grigore, Istoria culturii române moderne, Editura Comunicare.ro, pp.374-375, Bucureşti, 2002.
6. Perian, Gheorghe, Realismul socialist – o temă de predilecție a criticii literare contemporane (6), Vatra, Târgu Mureș, 13 sept. 2015, https://revistavatra.org/2015/09/13/realismul-socialist-o-tema-de-predilectie-a-criticii-literare-contemporane-6/
7. Georgiu, Grigore, Op. cit.
8. Niţescu, M., Sub zodia proletcultismului, Editura Humanitas, p. 357, Bucureşti, 1995.
9. Ibidem.
10. Deheleanu, Adrian, Istoria vieţii culturale şi literare în România comunistă, Analele Aradului, pp.517-542, pdf,https://www.ccja.ro/ccja/analelearadului/pdf/037_Adrian_Deheleanu_Istoria_vietii_culturale.pdf.
11. Ibidem.
