Cel mai vârstnic localnic din comuna Polovragi, veteranul de război Ion C. Manasia, a împlinit, luni, 11 aprilie 2022, vârsta de 101 ani.
După ce anul trecut, la împlinirea a 100 de ani, a fost sărbătorit cu mare fast la Căminul Cultural Polovragi, astăzi, la împlinirea vârstei de 101 ani, a fost sărbătorit acasă la dumnealui. La eveniment a luat parte Prefectul Județului Gorj, Marcel Iacobescu, comandantul Garnizoanei Târgu Jiu, col. Gheorghe Andronescu, comandantul Centrului Militar Județean Gorj, lt. col. Eduard Dinuță, președintele Filialei Gorj a Asociației Naționale a veteranilor de Război, plt. adj. șef Octavian Moraru și Primarul Comunei Polovragi, Gheorghe Epure.
Sărbătoritului i s-au acordat, simbolic, o plachetă din partea Prefecturii Gorj, și diplome aniversare din partea instituțiilor Ministerului Apărării Naționale și a Veteranilor de Război și un tort aniversar, de post, că suntem în Postul paștelui, din care au fost serviți și invitații.
Veteranul de război Ion C. Manasia s-a născut la 11 aprilie 1921 în comuna Polovragi, Județul Gorj în familia lui Constantin și Ioana Manasia. După ce-a început Al Doilea Război Mondial, tânărul de numai 18 ani a fost obligat să facă o pregătire militară, căreia i se spunea „Premilitară”. La Polovragi se făcea în „Vatra Târgului”, unde se ține Bâlciul anual de Sfântu Ilie, de către un locotenent din Sârbești, un sat din sudul comunei noastre.
La 20 februarie 1942 a fost încorporat la Regimentul 4 Grăniceri de la Deva. După ce-a făcut șapte luni de instrucție, l-au dat la o companie de grăniceri de la Pecica, județul Arad. De acolo l-au trimis pe frontieră la Nădlac.
„După 23 august 1944, când România s-a alăturat Rusiei, ungurii au băgat un tren blindat pe linia Curtici-Arad și au ocupat Aradul și zonele învecinate. Așa am fost anunțați la Pichet. În urma acestei informații cadrele militare nu au mai venit la Pichet și noi soldații, am rămas singuri, fără comandanți. Nu eram mulți. Am luat și noi armele și ranițele în spinare și am părăsit pichetul. Cocenii de porumb nu se tăiaseră de pe câmp, iar zona era plină de astfel de lanuri. Am mers spre Pecica și apoi spre Arad, dar cu intenția să-l ocolim. Mâncare nu mai aveam, dar am găsit niște lubeniță pe câmp și ne-am potolit foamea și setea. În timpul unei nopți ne-am întâlnit cu o coloană de militari de la Gai, condusă de locotenent-colonelul Cherhait. Regimentul 4 Grăniceri a avut două companii la Gai (n.r. – Gai este unul din vechile cartiere ale municipiului Arad). Una era de transmisiuni și cealaltă nu mai știu, cred că era de cercetare. O parte dintre militari era din zonă și au știut drumurile ocolitoare. Ei aveau și 10 căruțe cu tot ce-au putut pune în ele. Dimineața am ajuns la o șosea care avea șanțurile adânci și căruțele nu le puteau trece. În timp ce ne chinuiam să le trecem drumul au venit trupele maghiare. Noi soldații am fugit prin porumb dar căruțele cu căruțași cu tot au fost capturate de unguri. Am reușit, împreună cu domnul colonel să ajungem la Mureș, pe care l-am trecut cu ajutorul unui pod plutitor și apoi am ajuns la Radna. Acolo ne-am întâlnit cu trupele Școlii de Subofițeri de Infanterie de la Radna (n.r. – Detașamentul Păuliș), care erau pe poziție. Pe drum ne-am întâlnit cu o tanchetă rusească. Pe colonel l-au luat cu ei iar pe noi ne-au pus pe poziție pe malul Mureșului. Ne-au adus mâncare dar noi nu aveam linguri și nici gamele. Ciorba am mâncat-o cu pumnii, făcând palmele căuș. Ne-au mai dat și niște pesmeți negri și tari. Am luptat alături de elevi patru-cinci zile, apoi rușii au adus două Katiușe pe care le-au așezat într-o vale. Acestea aveau șapte țevi, dar nu întregi ci, numai pe jumătate. Un fel de ghidaj pentru proiectil (un fel de rachetă). După ce încărcau cele șapte proiectile, ca să le dea foc, trăgeau de capătul unei funii lungă de 7 – 8 metri, pentru a nu-i rănii suflul acestora când zburau din instalație. După mai multe trageri au spart frontul inamic iar noi am trecut la ofensivă. Ajutați și de alte trupe, române și rusești, am reușit să-i alungăm și din Arad. Ne-au ajutat și voluntarii de la Divizia «Tudor Vladimirescu» care fuseseră prizonieri în Rusia.
Eu nu am fost rănit pe timpul luptelor. La 20 mai 1945 m-au lăsat la vatră. După șase luni de stat acasă, m-au chemat iarăși la oaste. Se înființase Regimentul de Grăniceri de la Oradea și nu aveau trupe. M-au ținut șase luni până s-au instruit tinerii recruți, apoi m-au lăsat definitiv la vatră”, a povestit veteranul de război Ion C. Manasia.
La mulți ani cu sănătate, viață lungă și multe bucurii alături de cei dragi, domnule Ion Manasia!
Col. (rtr.) Gheorghe Bușe
