Către o metapoetică a recitirii „Cireşe amare” de Ion C. Gociu, la 80 de ani

305

1. Sincronizarea cu evenimenţialul
Ion C. Gociu e deja „un caz”. Numele său în proza contemporană a pătruns foarte târziu. A început prin a se afilia Şcolii de Literatură de la Târgu-Jiu. Devenit deci „COLUMNIST” – s-a pus pe treabă, întrucât, conform spuselor lui Napoleon, avea în raniţă bastonul de mareşal.
A tot „mărşăluit”, a tot „trudit”, până ce grevată pe talent nativ s-a concretizat într-un bildungsroman Din Văianu la Toronto un roman (Maia) şi nişte nuvele (Cireşe Amare).
Criticii n-au întârziat să-i comenteze opera. Şi încă ce critici! George Mirea, Gheorghe Gorun, Zenovie Cârlugea, Ion Trancău, subsemnatul, I.P.B., Mircea M. Pop s-au lăsat convinşi de tematica prozei sale, cuplată la actualitatea istorică, la marile ei semne de întrebare, la crizele ei de umanism degenerat în război, crimă, delațiune…
Despre „Maia” am consemnat la timpul potrivit ba în „Gorjeanul”, ba în „Miracol de Brădiceni”, ba şi într-o „Revistă internaţională Starpress” (româno-canadiano-americană). S-a vădit a-şi găsi plaja de cititori încredinţaţi că li se oferă aspecte noi dintr-o epocă îndelung controversată.
La cei 80 de ani ai săi, pe care-i va sărbători pe 10 mai a.c., artistul cuvântului şi-a văzut împlinită cea de-a treia latură creatoare/ziditoare/roditoare. Cartea care i-o dedublează pe cea a vieţii.
Volumul „Cireşe amare” – editat în condiţii de lux la Ed. Tipo Moldova de la Iaşi (şi tot în colecţia „Opera Omnia”) conţine cinci texte: Idile, Jugul din Gura Lupoii, Coarba, Destăinuiri la ceas de seară (inedită),Cireşe Amare; un glosar şi o fişă bibliografică şi este prefaţat de George Mirea, cu care sunt de acord că „literatura nu are vârstă, are doar continuitate alternantă, specifică ei”. Despre „Coarba” acelaşi savant consideră că „mit, legendă, credinţă, magie, superstiţie se leagănă baladesc în unduiri armonioase (aproape – n.m., I.P.B.) de nepovestit”. Şi totuşi, reprezentându-le, Ion C. Gociu le re-re-trăieşte estetic în uitare de sine. Uitarea de sine e un procedeu proustian / faulknerian şi-l emerge pe Eu-l (re)inventator, (re)ficţional, (re)semnificant.
Incitat de maestrul meu şi mai vârstnicul meu comiliton de transmodernism George Mirea, mă declar mulţumit de intuiţia-i remarcabilă şi caut, pe cont propriu, „legile scrisului” din nuvelistica crepusculară a lui Ion C. Gociu.
Prima ar fi: recitirea realităţii cu propriii ochi şi cu propriile simţuri; tu, lector grăbit „vezi şi auzi simultan cu autorul” (G.M.). Magician al ţesutului de vibrotext ontologic, înţeleptul naraţionist te absoarbe într-o pânză invizibilă în interiorul căreia te sincronizezi cu evenimenţialul. „Dacă reuşeşti să te sincronizezi cu el – îşi continuă G.M. exegeza-prefaţă –, ai câştigat pariul de a te contopi şi re-re-trăi miracolul re-creaţiei unei lumi pe care o visăm / imaginar în sublimul estetic/literar, singurul posibil”.
Cea de-a doua lege ar fi: instalarea în prezentul perpetuu care ţi se înfăţişează înşelătoare: ca o realitate care refuză a se lăsa manipulată, deturnată, restructurată, etc. Ea ţi se relevează exact aşa cum s-a întâmplat să fie: epurată de eticismul meschin, de falsa pudoare, de prejudecăţile absurde de la un loc / de la un timp. Acest prezent perpetuu te transformă pe tine ca martor captivat de istorisirile autenticizate în personajul nevăzut, nevoit a te metamorfoza în actant intranarativ.
2. Intertextualizări necesare
Iată, în „Idile”, ceremonialul traiului zilnic e fixat, cinematografic, în detalii halucinant de particulare. Scriitura se arheologizează, se întoarce la limbajul, aparent revolut, pe care-l reînviază inaugural. Substantivul şi verbul, atributul şi complementul se ocupă cu o seriozitate meta-gospodărească de propria lor construire de formă, căci fondul e deja existent, iar fraza, paragraful, secvenţa, transversalia se plasticizează, se metaexistenţializează. Ştiu perfect ce şi cum exprim: asemenea „flashuri” paradigmatizate / sintagmatizate sfârşesc cosmoidal, recuperând universuri nu de mult manifeste în România, care marcau tranziţia dintre cultura/civilizaţia tradiţională şi cea modernă.
Aşa se face că perfectul simplu, imperfectul coexistă într-o logică inextricabilă, iar desenul în peisaj roieşte până la fagurele–text pe care îşi instalează mierea unei rostiri fenomenologice împlântate zdravăn în solul încă fertil al literaturii contemporane, rezervându-şi instalarea „cortului” insularizat într-o zonă părăsită, zona din care doricul şi ionicul au migrat spre corinticul fantasticizat, arhitextualizat excesiv.
Ion C. Gociu îşi deretorizează discursul epic, deşi – atenţie – nu se sfieşte a se raporta intertextual la… Emma Bovary (a lui Flaubert). Idila dintre Violeta Neşu şi Bebe Popescu – care nu-i deloc un „păcat boieresc” (Mihail Sadoveanu) – se leagă firesc, întru necesitate interioară sexuală desigur dar şi atitudine sentimentală/emoţională.
Această „iniţiativă a prezentării” şi-o  asumă fiecare erou în deplină cunoştinţă de cauză. Violeta Neşu, de pildă, exact ca femeile micii burghezii franceze, mediocre, visătoare, „încearcă în imaginaţie, o apropiere aşa, ca între femei, de Emma, eroina mult comentată a romanului” flaubertian. Chiar şi soţul ei, George, „avea unele asemănări cu domnul Charles Bovary, de la care dorea mai multă afecţiune”.
De printre rânduri, s-a autoformulat cea de-a treia lege ecriturală: imaginarul şi metaimaginarea faptului brut, prin intergradarea lui în devenirea europeană a literaturii, în cultura reminiscentă a unor lecturi asimilate activ.
Dar să nu mă las furat numai de microromanul Violetei Neşu, care sfârşeşte tragic, după izbânda de la examenul de diplomă. Ionel Pop, amantul ei, om de o înaltă probitate morală, căzuse şi el victima unui accident rutier. Care să fie morala unor asemenea C.V.-uri? Carpe diem? Carpe rosam? Neratarea clipei (Goethe)? Libertatea neîngrădirii în canoane morale plicticoase, procustianizante? Recomandarea reîntoarcerii la natură? Ion C. Gociu schiţează practic o nouă filosofie a vieţii, care, supusă oricând relativului, discontinuului, caută a-şi epuiza toate potenţialităţile.
Solve et coagula! – cum ar exclama alchimistul renascentist, căci acesta e comportamentul lui Ion C. Gociu: topeşte şi coagulează într-o pastă omogenă aspecte distincte / diferite pe care le recombină verosimil și sociomoral.
Deci, următoarea lege a scrisului său e credibilitatea „poveştii”, trasă din fuiorul de lână pe furca de tors.
3. Locurile alese strategic
În „Jugul din Gura Lupoii”, Ion C. Gociu debutează cam prea tranzitiv, cam antiliterar, povestitorul fiind prea încuibat în localizarea spaţială, defavorizând temporalitatea.
Însă, cât de curând, condeiul se reînvigorează şi denominaţiile se pierd în transfigurările slobode, „cu porniri fireşti de împerechere”  a „jocurilor” intraficţionale.
Acest ludic / această ludicizare / nu trebuie ancorată în post-modernism, întrucât ironia e doar una a sorţii, iar erotizarea suprafeţei textuale îi conferă prozei unitate şi rotunditate, inocenţă şi căldură amniotică „în ambele sensuri”: transcendent şi imanent; sacru şi profan etc.
Dincolo de monografie, de etnografie, de etnologie, Lupoaia i se dezvăluie autorului care-i developează „fotografiile” „imediate” pe cât de simple „pe atât de cutremurătoare” ca un interval al trecerii „de crea fiori” celui care-l traversa. Şi exact ca în basmul ispirescian, intrând „pe această vale a blestemului”, „Bucata” pare redactată pe urmele lui Vasile Voiculescu dar se îndepărtează de model prin resituarea în antiteză: puiul de ţăran se domnise, se pervertise prin şcolire, dar reîntors la matcă, ascultă „cele povestite” de nea Păntilie (episodul cu gravida „răpusă înfiorător” de un copac căzut peste ea e un tablou înfricoşător prin dramatism). Scormonită magico-mitic matricea satului păstrează încă păţanii cu moroiul Văjaică (– un fel de Dracula local) – iar nuvela calcă şi pe urmele lui Mircea Eliade; plămădită fiind din tot soiul de morţi… neaşteptate.
În „Coarba” Ion C. Gociu îşi continuă pigmentarea suprafeţei fenomenologice a scriiturii cu numeni seminali, cu termeni „informali”, cu arhaisme şi neaoşisme: gogoloi, văicăreală, Pogără, coclauri, tâlvură, cârtog etc. Alte legi ale scrisului se lasă scoase în relief: persuasiunea spunerii, relatarea de către un personaj (aici de către Vasile Popete) a unei legende (ca-n „Hanu Ancuţei” – n.m., I.P.B.) de demult (e vorba de legenda Coarbei), stratificată ca un loess pe albia mătcii care ascunde încă mistere „parte din ele vizibile şi astăzi” ca „relicve palpabile”.
Asemenea indicii meta- şi auto-po(i)etice Ion C. Gociu le presară pe dâra trasată prin pădurea de simboluri şi semne ca-n basmul cu Hans şi Gretel încât până la urmă realizezi, brusc, că te-ai prins „străbătând drumul” leneşului afluent care se revarsă în fluviul literaturii române contemporane dinspre Văianu până hăt-departe, la Toronto: Coarba e „un loc ales strategic” de refacere a legăturii, ancestrale, cu natura primară, dar şi de explorare a nocturnităţii subconştientului ale cărui zăcăminte epopeice aşteaptă a fi explorate literar-artistic şi aristotelic, deşi relatarea lui Vasile Popete, care reînnoadă prezentul cu trecutul, e dispusă contra-punctic, interferenţial, pe bază de „asemănări” – cum ne/ şi se/ explică autorul însuşi –, de fascinări repetate din pricina detaliilor încărcate, captivante, încadrate ca-ntr-o „spovedanie” pentru un păcat săvârşit, de catharsisuri recurente, de momente culminante şi de finaluri întotdeauna surprinzătoare şi necunoscute ale câte unei poveşti triste precum cea a vânătorului braconier (ca gen într-o similaritate… postmodernistă cu cele ale lui Mihail Sadoveanu). Apropo: scena din locul ca „ancadrament” al povestirii e caragialiană, de unde concluzia că în microromanul lui Ion C. Gociu intertextualitatea e la ea acasă, clasicii și modernii fiind reînviați cu o rară dezinvoltură „exegetică”.
Cronicarul de carte, benevol, care am fost, consideră că nu şi-a încheiat misiunea. Ar mai fi multe de comentat dar… dar… spaţiul rezervat a devenit neîncăpător. Păcat…, întrucât şi „Femeia ca o floare” şi „Cireşe amare” meritau a fi abordate din aceeaşi perspectivă a unei metapoetici a recitirii. (Voi reveni)
 Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here