Am publicat în „Gorjeanul” de pe vremea când acesta se numea „Gazeta Gorjului”, adică de prin anul 1974. Redactorul care m-a ajutat atunci nu era altul decât gazetarul George Manoniu, iar poezia cu care am debutat se intitula „Stau undeva”. Nu era o poezie dedicată „conducătorului iubit” sau „partidului care era-n toate”, ci genialelor opere brâncușiene. Fiind prima mea apariție, mi-a adus o bucurie pe care nu am mai trăit-o decât mult mai târziu, când am început să public în „România Literară”. Până în 1989 am mai publicat și alte poezii, bucurându-mă de fiecare dată, chiar dacă nu cu aceeași intensitate ca la debut.
După revoluție, când „Gazeta Gorjului” a devenit „Gorjeanul”, am continuat să colaborez la el cu aceeași dragoste. Până la un punct. Până când criteriul valoric a început să dispară și să aibă acces în paginile sale și o sumedenie de veleitari. Supărat, din cauza asta, o vreme îndelungată am încetat și să-l mai citesc. Cred că aș fi însistat mai mult în această hotărâre dacă nu aș fi dat, din întâmplare, peste un articol semnat de Vasile Vasiescu, scris parcă altfel și care mi-a plăcut. Din momentul acela am început să cumpăr din nou ziarul. Am înțeles că primii pași în noul centenar vor fi făcuți de „Gorjeanul” dintr-o altă perspectivă editorială și cu o formulă redacțională de la care cititorii să poată avea altfel de pretenții. Dacă aceasta va fi așa cum am auzit, sunt sigur că va deveni o publicație de înaltă ținută care se va bucura de respectul tuturor celor interesați de ziar.
Mie, acum la încheierea acestor rânduri, nu-mi rămâne decât să-i urez un sincer „La mulți ani”!
Inscripție pe o coloană
Gorjeanul e o pasăre măiastră,
Cu porți în suflet și tăceri în joc,
Cu infinitul sângelui de fontă
Și cântec smuls din fluierul de soc
O pasăre ce-și laudă lumina
Prin crengi de piatră aplecate-n mit –
Numele ei, plecând spre nemurire,
Străbate ruta Târgu Jiu – Zenit.
Spiridon POPESCU
