În a doua jumătate a secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea au loc importante schimbări în viața politică din Europa răsăriteană și sud-estică, când se observă o accentuată slăbire a puterii Imperiului Otoman și o afirmarea tot mai accentuată a puterii Imperiului Rus și a Imperiului Habsburgic.
Asediul Vienei (1683), marchează momentul în care începe declinul stăpânirii turcești și începutul insecurității, dezordinii și haosului în aproape toate provinciile stăpânite de turci.
Acest fapt a dat imbold luptei de eliberare din Balcani, în special în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu în Țara Românească sau a lui Dimitrie Cantemir în Moldova, care vor cere chiar ajutorul militar al Rusiei și Austriei. 
Imperiul Otoman, avertizat asupra gravității primejdiei, reacționează imediat prin instaurarea regimului fanariot în cele două provincii românești, prin aceasta dorind să-și asigure controlul efectiv asupra vieții politice și economice, aceasta ducând și la o diminuare a autonomiei lor mai bine de un secol (din 1711 în Moldova și din 1716 în Țara Românească, până în anul 1821). De asemenea, teritoriul Olteniei, parte componentă a Țării Românești, va intra pentru mai bine de 21 de ani sub administrația Imperiului Habsburgic (1718 – 1739).
Cu toate acestea, domnii fanarioți, ţinând cont de cerinţele legice ale dezvoltării societăţii româneşti, vor elabora o serie de reforme (administrative, fiscale, juridice, sociale etc. ), menite să reînnoiască instituţiile social-politice ale celor două principate şi, în esenţă, să consolideze puterea centrală, acum strict subordonată Porţii. Implementarea acestor reforme ca şi alternarea la domnie în cele două principate a unor domnitori, le va apropia şi mai mult, dezvoltând mai puternic sentimentul unităţii de neam. Instaurarea regimului fanariot a avut serioase urmări şi în ceea ce priveşte 
organismul militar al Ţării Româneşti şi Moldovei, ca urmare a decăderii oastei celei mari și înlocuirea ei cu oastea de lefegii (specializați în folosirea armelor de foc). Astfel, la sfârşitul secolului al XVII-lea şi în tot cursul secolului al XVIII-lea, scăderea continuă a efectivelor militare, ca de altfel şi slaba înzestrare cu armament a lor, explică faptul că ele sunt lipsite de posibilitatea de a se apăra chiar împotriva unor oşti străine puţin numeroase.
În secolul al XVIII-lea, organizarea militară a celor două țări române, în măsura în care era încuviințată de Poarta Otomană, avea drept prerogative numai paza frontierelor (vătafii de plai cu câteva sute de plăieși recrutaţi din zonă – din care se rânduiau potecași de zi și noapte pe toate căile și potecile plaiului, polcovnicii şi zapcii), poliţia internă, serviciul de pază „ ..slujitori de scaun” sub comanda unui căpitan (la curtea domnitorului sau a dregătorilor de judeţ – câte doi ispravnici, având în subordine cinci căpitănii: a slujitorilor scaunului reședinței de județ, a poterei, a catanelor, a haiducilor predați și de plasă) şi de paradă, toate acestea necesitând un număr restrâns de ostaşi. În 1775 domnitorul Alexandru Ipsilanti a înfiinţat, pentru a sprijini pe ispravnici, pe lângă căpităniile de scaun, câte o polcovnicie de judeţ, compusă din polcovnic şi poteraşi cu menirea de a urmări şi prinde pe răufăcători: …”oameni răi, hoți, tâlhari, borfași și de toți ce vor pricinui pagube lăcuitorilor din satele ce se află în poporul căpitănii sale…” cum arăta cartea domnească a domnitorului Alexandru Moruzi din 20 aprilie 1799. De asemenea ei aveau grijă de paza călătorilor străini și de stârpirea neregulilor, a mitei.
Efectivele oştirii Ţărilor Române erau sporite în cursul campaniilor ordonate de Poartă, numărul maxim de oşteni recrutaţi în astfel de ocazii, fiind de 3000 de pedestraşi, 4000 călăreţi şi „12 puşte cu săcăluşe” – artileria.
Dar în timpul războaielor ruso-austro-turce din secolul al XVIII-lea și începutul celui următor românii au participat la acțiuni militare împotriva dominației otomane concretizate prin haiducie, voluntariat și prin panduri (categorie militară care apare la sfârșitul secolului al XVIII-lea), ei reprezentând continuitatea, tradiția și idealul de independență al luptei oștirilor române din veacurile anterioare.
În acest context al destrămării oastei naționale, familiile boierești vor fi nevoite să renunțe la funcțiile militare, rezumându-se doar la funcții administrative. Pentru apărarea împotriva cetelor de haiduci sau a bandelor de jefuitori turci, ei își vor construi în puncte strategice, locuințe fortificate (cule), mai ales în zona deluroasă a Olteniei sau nordul județelor Argeș, Prahova și Buzău. Ele își au originea în regiunile de nord ale Albaniei și sud-estul Serbiei (Vârșeț, culă atestată în 1530).
După sistemul constructiv și după amplasarea în teren ele îndeplineau funcții diferite: de veghe, de semnalizare și alarmă, dar și de refugiu, de apărare și de locuință temporară în caz de primejdie iminentă.
Culele se caracterizau prin ziduri groase (90 – 110 cm), cu o ușă solidă de lemn de stejar (ferecată cu fier, balamale și zăvoare), barată în interior cu o bârnă groasă din lemn de esență tare (stejar, ulm etc.), care culisa în plan orizontal într-un orificiu special amenajat în grosimea zidului, asigurând o închidere perfectă din interior. De la parter pleca spre nivelurile superioare o scară interioară, ce avea din loc în loc lăcașuri de tragere cu flinta și avea ca punct final un cerdac, sprijinit pe coloane și arcade, orientat cu fața spre partea de unde ar fi putut veni atacul.
Cerdacul era cea mai importantă caracteristică a culei la români, el fiind o adevărată emblemă de specific național. În acest sistem fortificat defensiv se înscriu și bisericile, mănăstirile, precum și unele case și conace boierești. Din turnurile lor se putea semnaliza și avertiza populația satelor de apariția invadatorilor, de izbucnirea incendiilor sau de viiturile de ape.
În cele ce urmează ne vom ocupa de bisericile fortificate din județul Gorj, o categorie mai puțin cercetată până în prezent. Veche și interesantă zonă din nordul Olteniei și scăldată de apele Cernei, Motrului, Jiului, Gilortului, Gorjul continuă să reprezinte pentru cercetători o zonă cu multe și interesante monumente de arhitectură. Deși nu au ziduri înalte și puternice de incintă, ca cele din Transilvania, totuși ele se remarcă prin turnurile clopotniță masive, cu ziduri groase și încăperi (tainițe) ascunse între plafonul biserici și cel al clopotniței. Ele poartă denumirea de bașcă, termen folosit încă din evul mediu în țările române pentru aceste încăperi, care serveau drept tainiță în biserici, dar și în unele conace boierești.
Unele biserici cu astfel de tainițe (bașcă), erau construite de boieri în imediata apropiere a caselor sau conacelor rezidențiale (casele banului Cornea Brăiloiu din Vădeni-Târgu Jiu, casele marelui vistier și consilier imperial Ilie Știrbei din Bălcești (comuna Bengești-Ciocadia), sau ale serdarului Staico Bengescu din Bengești, casele Glogovenilor din Glogova etc., pentru a le avea ”…. de mângâiere la vremi de primejdii, fiind partea pământului acestuia cu vremi tulburate pururi, aceasta și ca urmare a capacităților defensive limitate ale reședințelor boierești. Numeroase legende se leagă și de existența unor galerii subterane ce porneau din biserică sau din case și ajungeau în apropierea unor ape (Jiu, Gilort, Motru). Cea mai veche biserică fortificată este cea cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului„ din Vădeni (Târgu Jiu), ctitorie a marelui ban Cornea Brăiloiu.
Construcția ei a început în 1694, fiind terminată în 1700, când este atestată într-un document al domnitorului Constantin Brâncoveanu din 10 martie, ce întărea marelui ban stăpânirea asupra caselor: ”…fiind temeiul strămoșu-său Barbului clucer acolo… au pus nevoință cu multă cheltuială de au făcut iar temei acolo, cu case din piatră și cu pivnițe iar de piiatră și cu biserică…. și alte drese ce trebuiesc împrejurul caselor”.
Complexul arhitectonic era format din casa (reședința permanentă a familiei Brăiloiu), anexele gospodărești (grajduri, bucătăria) și biserica, toate înconjurate cu ziduri de curtină din piatră de râu în casete de cărămidă.
Biserica paraclis are ziduri masive din cărămidă, cu o grosime de 0,90 – 1 m, ea rămânând fără pictură până în 1731 – 1733, când fiul marelui ban, Dositei monahul Brăiloiu aduce echipa renumiților zugravi ai școlii brâncovenești de la Hurezi, pe: ”Ranite, Grigorie, Gheorghe, Vasilie zugrafi; Ioan ucenic”, care o împodobesc cu pictură în frescă și sunt semnați în altar la proscomidiar într-un frumos chenar pictat (Ranite sau Hranite și Grigorie sunt semnalați și la mănăstirea Polovragi, pe care au zugrăvit-o în perioada 1703 – 1712). (Va urma)
Dr. Vasile Marinoiu
