Într-o „sistematică a poeziei” gândită de metacriticul şi metateoreticianul Eugen Negrici în termeni epistemologici şi taxinomici, am tresărit când l-a întâlnit pe Adrian Păunescu la tipul de producere metamorfozare deductivă (voită, coerentă) într-o companie formidabilă.
Astfel. Alături de Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Nichita Danilov, Mircea Ciobanu, Nicolae Ioana, metamorficul Adrian Păunescu dă naştere unui fabulos voluntar bazat pe crearea de acţiune sau de descripţie. Viziunile păunesciene au acel caracter narativ dar şi descriptiv, ficţional dar şi dicţional, menite să creeze cititorului starea poetică.
În „Totuşi iubirea” (o antologie din alte trei volume: Manifest pentru sănătatea pământului, editura Albatros, 1980; Iubiţi-vă pe tunuri, editura Eminescu, 1981; Rezervaţia de zimbri, editura Eminescu, 1982; )re)apărut la „Albatros”, în 1983, 781 pagini), Adrian Păunescu se înconjoară, vibrotextual, cu iluzia unui univers propriu, grefată pe tendinţa de a percepe lumea aşa cum este ea.
În lirica sa, fie sentimentală fie patriotică şi civică, imaginea trăită ontologizează formalul; acesta devine o totalitate emoţională dar intră şi un anumit regim corporal al stării de cunoaştere. Tematica poemelor, fie ea recurentă ori redundantă, implică înţelegerea fenomenelor sociale, politice, economice, entropice, ecologice etc.
Imaginaţia păunesciană are deci forţa sensibilă a acestei înţelegeri; vorbim, citind-o, de poezie şi autoficţiune şi despre alteritatea personajului poetic. Autoficţiunea devine alegorie, autobiografia devine trans-scriere şi apoi metascriitură. Deschiderea orizontului poetic a operei lui Adrian Păunescu se face în trei direcţii congruente: postmodernism, metamodernism, transmodernism. Astfel poetica/poietica îi este triadică. De facto, iată ce ne zice poetul în „Nedreapta gramatică”: „Întregul adevăr o nălucă”. Doar trinitatea Bine-Adevăr-Frumos poate fundamenta, temeinic, discursul liric şi îl poate amplasa în dincoloul sinelui, care este pentru noi Natura în libertatea ei spirituală şi Cultura în transcendenţa ei filosofică (a se citi: metafizică şi meontologică).
„Casa din Carte” pe care şi-a zidit-o şi în care s-a zidit pe Sine manolic este o casă pură „la un etaj dintr-un dicţionar”. Autosacrificiul înnobilează construirea operei, alcătuită parcă din „vreascurile năzuind spre rug.” CASA devine brusc altceva mai impetuos, adică sacrul recuperat: „catedrală peste răspunsuri”, peste răspunsurile la întrebările pe care poetul le-a pus lumii şi şi le-a pus sie însuşi.
În viziunile întreţesute de Adrian Păunescu, sacrul şi profanul se întrepătrund, se suprapun perfect, fuzionează realmente, se omogenizează ca să restructureze poemele în hierofanii „De la hierofania cea mai elementară, ca de pildă manifestarea sacrului într-un lucru oarecare, o piatră ori un copac, până la hierofania supremă, care este pentru un creştin, întruparea lui Dumnezeu în Iisus Cristos, nu există ruptură”. Subscriu la definiţia lui Mircea Eliade şi adaug că poezia lui Adrian Păunescu pare un continuum infinit (a se citi neîntrerupt). Voi cita în preîncheierea minieseului de faţă din „Coloana Infinitului”: „Coloana e omul cel fără apus/ şi duh pe-un înalt parapet de sicrie”. Iar poetul ? El este „Nemuritorul”: „zidit dintr-un straniu aluat/ şi e nemuritor prin tot ce face”, „mai bine ca profeţii simte”, „prin ochii lui priveşte ceru-n noi”, şi este „izvor de grai, de neam şi nemurire”.
Şi acum, ca să mă resituez în actualitate, să abordez încă un volum antologic datorat lui Adrian Păunescu, editat de acelaşi mereu la obiect Marius Tucă: „Cele mai frumoase poezii de dragoste” (Jurnalul Naţional, Bucureşti – 2011, Editura ART, 300 pagini).
Erotizarea unui discurs poetic şi poietic semnifică eliberarea de vectorii asfaltului propriilor idiosincrazii şi prejudecăţi. În acest tip de poezie, Adrian Păunescu rămâne acelaşi creator metaimaginar mereu aplicat pe expresia rarefiată, de un rafinament liric desăvârşit, de o exploatare a profunzimilor axiologice şi abia apoi gnoseologice. Dar despre acest nou paradigmatic volum, cu ocazia imediat următoare.
Un an fără Adrian Păunescu mi-a părut o clipă cât o veşnicie, dar şi invers. Ideea că, totuşi, efigia sa de MARE POET nu poate fi obsinubilată mă face să-l recitesc parcă din ce în ce mai vrăjit de magia demersurilor sale monumentale.
