Cartea universitară la Academica Brâncuşi, Monica Delia Bîcă şi noile educaţii, sub semnul sintezei – un comentariu de Ion Popescu-Brădiceni

361

Pe doamna Monica Delia Bîcă o ştiu din 2002, de la Colegiul U.„C.B.” Târgu-Jiu. Multă vreme a fost şefă de catedră, azi e decan(ă) la Facultatea de Ştiinţe Medicale şi Comportamentale. Cum şi în medicină, şi în comportament, ştiinţele comunicării sunt – cum ai lua-o şi cum a-i da-o – definitorii (am demonstrat acest deziderat în cele trei cursuri ale mele tipărite la Editura „Academica Brâncuşi” a U.„C.B.” Târgu-Jiu), iată-mă-s în echipa ei de profesori. Cum nu există progres  fără contradicţii, ne-am mai confruntat noi din când în când, dar inteligenţi, am trecut peste incidente (unele oarecum neplăcute) şi iată-ne, azi, tot împreună.

A evoluat rapid şi surprinzător dobândindu-şi titlul didactic de profesor universitar doctor, specializându-se în pedagogia educaţiei fizice, în metodologia predării lecţiei, în teoria aplicată a modelelor.
Elaborez comentariul de faţă din cu totul alte considerente. Într-ale sale „Sinteze teoretice şi conceptuale privind educaţia fizică în învăţământul preuniversitar”, Monica Delia Bîcă îşi propune, ambiţioasă cum o ştiu, să arate că educaţia chiar este – citez: „o dimensiune constitutivă a fiinţei umane.” Tot ceea ce constituie umanitate: limbajul (ceea ce predau, de altfel, eu însumi, la F.Ş.M.C. – n.m., I.P.B., din 2010), gândirea, sentimentele, arta (apropo de artă: eu mi-s în plus şi scriitor „de duminică” – n.m.), nimic nu trece în om fără educaţie.
„Educaţia, ca proces orientat spre împlinirea spirituală a fiinţei – ne încredinţează M.D. Bîcă – şi a comunităţii, propune o desfăşurare concretă, presupune participare, trăire, comunicare (s.m.) între indivizi concreţi”. Iar învăţământului în genere îi revine, prin programul minimal, asigurarea condiţiilor adecvate: de mediu, de învăţare, de climat, de comunicare (s.m.), de participare, de susţinere afectivă şi socială, de perfecţionare pe tot parcursul vieţii.
Unul din factorii pentru care pledează autoarea „Sintezelor teoretice şi conceptuale” este – nota bene! – atingerea încă din stadiul învăţământului preuniversitar a dezvoltării integrale, armonioase, autonome, creative a personalităţii, a capacităţii de a exersa performativ adaptarea mobilă la exigenţele sociale prin comunicare (s.m.) şi participare efectivă.
Procesul de educaţie – ţine să sublinieze, imperativ, autoarea meta-tratatului asupra căruia am bucuria a mă pronunţa în deplină cunoştinţă de cauză, ca fiind un specialist în branşă, şi unul redutabil volens-nolens – îşi are, deseori, contradicţiile sale, care ar tinde să afecteze conducerea, continuitatea, procesului, dar cunoaşterea lor poate preveni sau diminua eventualele distorsiuni.
În aceste „Sinteze”, Monica Delia Bîcă meditează asupra destinului educaţiei în mileniul al III-lea, care a început atât de prost pentru umanitate, ameninţaţi fiind cu toţii de un al treilea război mondial sau de vreo greu de nedeclanşat cruciadă religioasă.
Profesoara universitară de la U.„C.B.” Târgu-Jiu se arată îngrijorată că imperative bine precizate: adoptarea păcii, salvarea mediului, promovarea unei noi ordine economice ş.a. tind să cadă sub securea unui scepticism bântuit de maladii străvechi neeradicate încă. Pe această poziţie se situează toţi cei care consideră că şcoala ar fi în declin. Alvin Toffler de exemplu, în 1983, considera că „învăţământul se va întrepătrunde şi împleti mai strâns cu munca şi se va repartiza mai echilibrat pe parcursul vieţii individului”(1983).
Din fericire, există suficienţi specialişti, care cred că problemele lumii contemporane nu-şi vor găsi soluţionarea temeinică fără contribuţia sistemelor educative. Ştiinţa însăşi se află până la un punct sub puterea educaţiei. Ea n-ar putea deveni forţă de producţie, dacă mai întâi, n-ar trece prin educaţie. Rezultă că ştiinţa şi tehnologia îşi găsesc în educaţie nu numai o cale de propagare şi elaborare teoretică, ci şi o modalitate de a fi transpuse în practică potrivit cu cerinţele diverselor sectoare ale vieţii personale şi sociale. Dar proliferarea disciplinelor educative (educaţia cetăţenească, educaţia globală, educaţia internaţională, educaţia multiculturală, educaţia prin comunicare) – creează problema pregătirii unor profesori capabili de a preda astfel de „materii”, „cursuri” etc. cu caracter mai degrabă transdisciplinar decât pluridisciplinar.
Înclin să cred, ca şi Monica Delia Bîcă, că metoda infuziei de elemente noi în cadrul conţinuturilor tradiţionale ar avea şi avantaje indiscutabile dar şi parţial ar putea fi şi cea care ar permite baterea pasului pe loc.
Încolo, aş remarca în stilul doamnei profesor Bîcă precizia termenilor, preocuparea pentru teleologie, aspiraţia constructiv-integralistă, înţelegând că noua educaţie se reîntemeiază pe principii realmente revoluţionare.
În acest context superior pedagogic, în învăţământul preuniversitar, locul educaţiei fizice – e de neatins în curricula. Ba mi-aş exprima adeziunea la dezideratul autoarei „Sintezelor” de faţă că educaţia fizică şi sportul reprezintă o ştiinţă de sine stătătoare întrucât au un domeniu distinct apropiat, un obiect de studiu distinct şi un altul de cercetare specific; au o teorie clar enunţată de la Immanuel Kant încoace; dispun de o metodologie curentă şi acţionistă; şi-au fixat deja o terminologie adecvată şi o epistemologie aferentă.
Cunosc toate acest aspecte particulare pentru că eu însumi le-am aplicat – în tandem cu vreun coechipier ori de unul singur – de ipso et de facto, cu ocazia susţinerii unor lucrări ştiinţifice şi comunicări la diverse congrese, simpozioane, sesiuni din ţară şi de peste hotare (Berlin, Paris, Roma).
În rezumat, Sintezele Monicăi Bîcă acordă fiecărei capitol în parte (nouă de toate) un spaţiu oarecum egal conform principiului proporţiei şi în raport de legea distribuţiei semnificative.
Sunt trecute în revistă repere generale, strategii didactice, probleme şi modele, diferenţe de abordare, comportamentele, indicatorii dezvoltării morfo-funcţionale, calităţi motrice, principii de instruire şi de accesibilizare a educaţiei fizice dar şi a sportului de performanţă, sisteme caracteristice, tipuri de lecţii, strategii de comunicare, modalităţi de organizare a instruirii ş.a.m.d.
M.D.Bîcă dovedeşte că la U.„C.B.” din Târgu-Jiu îşi are poziţia ei fermă, autoritatea ei profesională, acoperindu-şi titlul adjudecat cu o operă metateoretică pe măsură. Depinde de ea (întrucât încă e tânără) cum îşi va continua demersurile. Eu cred în şansele ei.

1 COMENTARIU

  1. Doamna Bica habar nu are cum se conduce o universitate. Ea îți vedea numai propriul interes. La kinetoterapie si asistență medicală nu se fac orele. Aia de la sport le fac jumulind buruienile pe terenul de sport.

    Cine nu mă crede să meargă pe terenuri să vadă buruienile ai ei zic ca se fac ore.

    Mai bine Doamna Bica ne spune unde este balonul de pe terenul de tenis.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here