Cartea de Teatru – Familia Bogatu – o comedie de Gheorghe Cârstoiu

937

Gorjul are şi câţiva dramaturgi notabili: Lazăr Popescu, Alex Gregora, Cristian George Brebenel, Roxana Lupescu, Ion Popescu-Brădiceni, George Drăghescu, Ionuţ Luis Popa ş.a. Dar de Gheorghe Cârstoiu acu’ aflu prima dată. Habar n-am cine-i, nu-i cunosc nici biografia, meseria de bază, apartenenţa profesională, performanţele sociale etc. Poate că-i mai bine aşa, căci voi aborda opera, ci nu omul.„Familia Bogatu” e o comedie în trei acte care face haz de necaz, care e satiră şi ironie, care localizează personaje ale realităţii contemporane şi pe care le creionează verosimil, sub semnul umorului şi al reflectării unor situaţii de fapt din România de după 1990.Cu o ariergardă de intimidat, în urmă, Gheorghe Cârstoiu calcă pe urmele lui Băeşu şi Mazilu, nu se lasă intimidat de marile modele Sebastian şi Muşatescu, şarjează spumos şi autentic, într-un limbaj tranzitiv, de-o oralitate translucidă, de-o cumuitate exoterică, menită să comunice un mesaj urgent, despre o lume decăzută moral şi în genere stând prost la capitolul caracter.Atmosfera în care (anti)eroii lui Gheorghe Cârstoiu se exprimă, ca protagonişti reprezentativi ai clasei lor de parveniţi… capitalişti, este una a compromisurilor şi evidenţelor de tot felul.Racilele şi derizoria existenţă cotidiană devoalate de cele trei acte chiar devin efigii ale unei epoci de tranziţie (dinspre nimic spre alt… nimic – n.m.). Evoluţia „familiei Bogatu” şi a „familiei Ispitescu” este o „involuţie” (ca în teatrul lui Lazăr Popescu, bunăoară – n.m.) de tip expresionist-postmodernist, căci la anul 2012, luna noiembrie întrucât capitalismul nu le-a priit, Domnul Bogatu e prost dispus (în sens caragialian – n.m.) ca şi „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea”.Detaliile scenografice sunt verosimil desenate, personajele – pentru început Gicuţă Bogatu şi Despina Bogatu – intercomunică autentic, iar limba folosită în convorbirea lor coincide perfect cu vocea lor interioară, reprezentând o clasă socială năclăită în suficienţă de sine, mediocritate, frustrări, cu inima îmbâcsită şi pe cale să plesnească precum o păstaie prea coaptă ori cu corpul îmbuibat cu atâtea medicamente.Gicuţă Bogatu cade în mrejele Ameliţei, o panaramă, semnează ca girant pentru Spiru, vărul amantei, acesta ridică de la bancă mulţi euroi şi fuge în Italia, lăsându-şi fraierul de amic dator vândut şi care se trezeşte, brusc, pe drumuri, nenorocindu-şi familia care din centrală redevine periferică.Narcis e un „copil sufletist, dar fără noroc” – cum îl caracterizează Despina Bogatu. Sofica Pânzaru – poreclită Internet – care navighează pe… Internet e la curent cu toată planeta. Ea poate să intre şi să ia date dacă cineva – chiar soţul Despinei dacă o fi cazul – este arestat, în urma unor fapte săvârşite împotriva ţării, comiteri de crime şi violuri. Poate să o informeze pe Despina în legătură cu băncile care au acordat credite în franci elveţieni şi de miile de datornici.Scenele actului I îşi urmează mecanic datul în cărţi, întoarcerea de la cumpărături şi de la bancomat, intenţia din bucătărie a lui Narcis, Sofica cerşind paharul cu ulei, Maldăru cerând banii de chirie.În actul II, Gheorghe Cârstoiu aduce în scenă noi tipologii ale epocii de tranziţie spre… capitalism: Cireşica Ispitescu, Amedeo Ispitescu, Titi Frumosu. Actul II nu face rabat la umorul în definitiv minor, el însuşi mediocru (adică mic burghez – n.m.). Cireşica şi Amedeo se înşeală reciproc, fiecare având, ea amant pe Mazilu, el amantă pe Lola. Morala e la îndemână, antiproustiană: „Timpul le rezolvă pe toate.” Apoi Titi Frumosu, şoferu’, succint portretizat, balzacian ori camilpetrescian, bolnav de ciroză, filozofează despre destin cu Gicuţă Bogatu care şi el e de părere că „destinul ghidează viaţa, pe drumuri diverse, într-o perfectă simetrie sau o încurcă, încât nu mai ştii pe unde s-o iei.”Cu asemenea replici, piesa de teatru a lui Gheorghe Cârstoiu, cu cele trei acte, reprezintă o radiografie cu mai multe straturi şi repoziţionări vectoriale a unei societăţi româneşti poluate „şomerizate”, încât doar „montarea unor filtre speciale” ar epura-o de toate păcatele, racilele şi viciile ei; dar – vorba Ionicăi Botănel: arma persiflării e ineficientă, poate cea a intercomunicării să mai aibă ceva efect. Oricum, din comedie, piesa de teatru devine dramă: românii se înstrăinează de patrie, în căutarea unui loc de muncă… În orice caz, parabola lui Gicuţă Bogatu (de la pagina 45) cea cu sfârcul-buton din deasupra creierului e… absurdă, dar simptomatică: Ori reuşeşte „transpunerea”, cum consideră Gicuţă, ori sinuciderea, în opinia Despinei, făcându-şi cruce. În parabola corpului, Bogatu îl citează pe Ion Creangă (cel din „Popa Duhu”: e vorba de parabola duhului şi a cadavrului). Aşadar, „povestea teatrală” a lui Gheorghe Cârstoiu e scrisă, iacă-tă, şi intertextual (adică postmodern).Cu atât mai preţioasă e contribuţia lui Gheorghe Cârstoiu la săracul patrimoniu, al acestui gen dramatic, gorjean.
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here