Căminul Racoviță, autor Grig Gociu – Un roman ce se citeşte cu pasiune(II)

Deportările forţate în Bărăgan, arderea cărţilor care ar afecta instaurarea puterii populare, arestările şi crimele împotriva aşa zişilor duşmani ai poporului, revoluţia ungară din 56, ce nu rămâne fără ecou în rândul studenţimii româneşti şi face victime având loc numeroase exmatriculări, iată câteva dintre evenimentele politice ale vremii asupra cărora autorul se opreşte cu luciditate şi sinceritate.
Tânărul student venit la Cluj de undeva din Oltenia de nord, a cărui deviză era „Fă-te om singur dacă poţi”, nu este singurul care încearcă să supravieţuiască urmărindu-şi crezul. În clubul „select al supiştilor şi blatiştilor” sunt încă mulţi alţii, uitaţi chiar de organizaţia care ar fi trebuit să le susţină drepturile, pentru că, nu e aşa, „organizaţia aceea a tinerilor – ţărani, tractorişti, strungari, croitori, studenţi – numită U.T.M. nu avea nici un fel de legătură cu problemele sociale ale unui număr mare de studenţi.” Cu toate acestea, „Amfiteatrele erau pline, laboratoarele la fel, sălile de lectură din cămine şi bibliotecile facultăţilor, aşijderea… Iar Universitatea avea totuşi un corp profesoral de excepţie, care reprezentau pilonii de rezistenţă didactică şi ştiinţifică, mândria studenţilor.”
Dar, tinereţea este tinereţe şi îşi cere drepturile, chiar dacă dormi pe apucate şi niciodată nu ştii precis dinainte unde, chiar dacă ai făcut din cele trei mese pe zi una singură în care singurul fel de mâncare este o felie muşcată de pâine neagră. Fiorii primei dragoste nu se lasă intimidaţi de toate acestea şi ei sunt descrişi într-o pagină de excepţie, în cea de-a doua partea a cărţii, intitulată sugestiv după numele fetei venită din Grecia, Marianthi, de care tânărul student se îndrăgosteşte. Mărturisesc, că de foarte multă vreme nu am mai întâlnit un autor bărbat, care în proză, să reuşească a transmite fiorii acestui sentiment atât de nobil, iubirea.
„Amurgul pusese stăpânire pe parc, apele Someşului clipoceau între maluri, mirosea a sevă de primăvară. Ne aşezăm pe prima bancă, învăluiţi în albăstrimea înserării. Mâna Marianthei tremură uşor în mâna mea, la fel de tremurătoare. Ochii mei se scufundă în diamantele negre, ameţitoare, ale ochilor ei… Ea respiră uşor, sacadat, iar trupul îi vibrează ca o coardă atunci când ne trezim înlănţuiţi, eu cu braţele în jurul mijlocului ei, ea ţinându-mă de după gât. Gurile noastre se apropie, ne strivim unul pe celălalt într-un sărut… Un sărut lung-prelung, greu de spus dacă venea de la Dumnezeu ori de la rivalul Său…”
Inima studentului însă este încercată nu numai de iubirea pentru frumoasa grecoaică. Clujul, oraşul văzut de sus de pe dealul Cetăţuii îl va îngenunchea pentru totdeauna şi-l va obliga să îi jure iubire veşnică, o iubire ce nu o va trăda niciodată, mărturie fiind paginile scrise după atâţia ani, care deşi urmează toate caracteristicele prozei, îţi face sufletul să vibreze la fel de tare ca şi cum ai asculta o poezie de dragoste pusă pe note muzicale.
„Jumătatea aceea din mine, care are răspunsul la teribila sarabandă de întrebări, îmi întăreşte în suflet convingerea că acest oraş va fi oraşul meu de suflet, de care voi rămâne legat atât cât Dumnezeu mă va ţine pe pământ!”
Ceasul însă ticăia, trecea iarna şi primăvara, trecea examenele, iar studentul supist şi blatist ajunge să-şi facă bilanţul. Rezultatul nu este de loc de neglijat, prima treaptă spre a se face om singur este trecută cu bine şi îi va da posibilitatea începerii anului II ca student integralist.
Demne de aceeaşi pană purtată cu talent pe coala albă de hârtie sunt şi ultimele două părţi ale cărţii, Focul viu şi Armată cu Bou.
Avertizată de domnul Grig Gociu că voi avea o surpriză citind cartea dânsului, începusem să cred că ea a constat tocmai în transformarea poveştilor pe care le ştiam din timpul studenţimii mele despre Căminul Racoviţă într-o legendă. Dar nu, dânsul nu s-a oprit aici.  În partea a treia m-a purtat cu aceleaşi emoţii prin munţii mei dragi, Apuseni. Fin observator al locurilor şi oamenilor şi bun psiholog, înzestrat cu simţ al umorului şi o fină ironie, Grig Gociu mi-a dezvăluit în acest capitol lucruri pe care nu le cunoşteam şi care mi-au răspuns multor semne de întrebare.
Cu o scurtă propoziţie: „Duceţi-vă la ruşi!” şi o succintă prezentare a societăţii Sovrom a „sorei noastre mai mari U.R.S.S.” beneficiara uraniului munţilor noştri, „numai bun de transformat în focoase nucleare, care să apere România noastră populară de imperialişti” prozatorul mi-a readus dureros în memorie jalea moţilor mei, a căror suferinţă parcă nu vrea să ia sfârşit: „Munţii noştri aur poartă, /Noi cerşim din poartă-n poartă.”
Şirul surprizelor nu se opreşte, iar încărcătura emoţională care mă copleşeşte, ajunge la apogeul ei pusă în faţa unei descrieri demnă de cei mai renumiţi scriitori. Iar scriitorul,de data aceasta, este un oltean ce a ştiut să vadă sufletul moţului.
„De undeva, din susul coastei care duce spre Piatră vânătă, peste păduri, peste poiene şi peste susurul pâraielor se aude o chemare de bucium. O, Doamne al acestor locuri, nouă, nu puteai să ne dai ceva mai frumos decât că, din lemnul din care îşi fac ciuberele, spetele, furcile, casele şi sicriele în care iau drumul mântuirii, din acelaşi lemn să înveţe să facă buciume! Buciume, să-şi tânguie jalea şi durerile, bucuriile lor simple de oameni ai muntelui, ori să se cheme în codrii, la vremuri de răstrişte!”
Ultima parte a cărţii, autorul Grig Gociu o dedică lunii în care, ei, studenţii anului I trebuiau să se instruiască ca fii de nădejde ai patriei şi partidului drag. Un capitol citit cu zâmbetul pe buze a venit la timp pentru a atenua din încordarea în care am fost ţinută parcurgând paginile dinaintea lui. Deşi are un fratele mai mare, tânăr ofiţer, autorul acestor rânduri rămâne el însuşi şi în descrierea acestui episod, scoţând în relief caracterul unor cadre militare care din exces de zel, în încercarea de a-şi masca propriile neputinţe intelectuale, abuzau de poziţia avută, bătându-şi la propriu joc de oameni mult mai superiori intelectuali.
„Iată-ne prin urmare, ajunşi pe mâna lui… Bou. Caporalul, din prima zi şi din primul minut, a vrut să ne arate că el nu glumeşte cu teriştii, că vrea să ne instruiască, să ne înveţe armată şi, într-un final, să ne facă oameni.
Îl analizez la repezeală: soldatul ăsta, sub boneta lui cu o stea cu cinci colţuri, are o frunte de două degete; sub ea, o căutătură încruntată, la care se adaugă o voce piţigăiată, de o asprime ieşită din comun. Ne priveşte ca pe o adunătură de răufăcători.”
Cartea domnului profesor Grig Gociu mi-a amintit de un comentariu făcut de criticul literar, domnul Alexandru Ştefănescu, cred, cu prilejul reeditării unei cărţi dragi mie, Un port la răsărit a lui Radu Tudoran. Domnia sa spunea:„Din dorinţa obsesivă de originalitate, în secolul al XX-lea au apărut şi romancieri care nu povestesc nimic, care explică ce anume ar povesti dacă ar povesti sau povestesc despre faptul că nu reuşesc să povestească. Sunt inteligente, dar sterile aceste răsfăţuri şi, mai ales, ascund foarte bine (pentru mine, nu) lipsa de talent… Radu Tudoran, care avea un mare talent (ca şi Petru Dumitriu, Petru Popescu şi… cam atâţia din perioada postbelică), îşi putea permite libertatea de a fi romancier-romancier, şi nu ceva care doar seamănă cu un romancier. El a tras cu pistolul exact la ţintă, nepunând preţ pe falsa originalitate de a trage în afara ţintei. Modul său de a scrie – care răspunde la întrebări esenţiale de genul despre cine e vorba şi ce s-a întâmplat – nu se demodează vreodată, aşa cum nu se demodează propoziţia din Biblie “Cain l-a ucis pe Abel”.
Departe de mine de a putea judeca scriitura domnului Grig Gociu din perspectivele unui critic literar, dar ca cititor, parafrazându-l pe domnul Alexandru Ştefănescu, afirm cu toată convingerea, că în ultimul timp am citit atâţia romancieri care nu povestesc nimic, pagini inteligente, dar sterile, ce ascund foarte bine lipsa de talent, încât lecturarea cărţii domnului Grig Gociu a fost o adevărată încântare.
Căminul Racoviţa iese din tiparul amintit mai sus, autorul lui etalându-şi talentul şi devenind un romancier valoros încă de la prima carte publicată, un roman românesc, printre puţinele, care se citesc cu pasiune. Aşa că, nu pot decât să îi doresc stimatului profesor Grig Gociu sănătate maximă şi putere de muncă, pentru a-şi finaliza celelalte proiecte scriitoriceşti cât mai repede, încântându-ne şi îmbogăţindu-ne sufletele.
Helene Pflitsch,  Membru Liga Scriitorilor Români, Iulie, 2014, Wiehl, Germania