Calea, Lumina, Adevărul şi Viaţa! – „Pocăiţi-vă, căci se apropie împărăţia lui Dumnezeu… Se apropie venirea Domnului… se apropie «securea» cea mare şi «secera» cea mare, care va secera secerişul pământului”! (Sf. Ioan Botezătorul – Apoc 14, 14).

1079

În Duminica dinaintea Botezului Domnului, prima din Anul Nou 2022: Ap.2 Timotei 4, 5-8; Ev. Marcu 1, 1-8 (Predica Sfântului Ioan Botezătorul) la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie oficiată în Biserica Ortodoxă Română, Evanghelia care se citeşte în cadrul slujbei aminteşte credincioşilor faptul că sâmbătă 1 ianuarie 2022, se înscrie la loc de cinstire Sărbătoarea «Tăierea-împrejur cea după trup a Domnului», deoarece, în ziua hotărâtă de lege Pruncul nou Născut a fost tăiat împrejur şi I S-a pus numele de Iisus de către dreptul Iosif, pentru că «aşa a fost numit de îngeri, mai înainte de a se zămisli în pântece» (Luca 2, 21), iar, sărbătoarea ca atare este cu înţelepciune tâlcuită îndeaproape din perspectiva teologiei chenozei – a deşertării de Sine, pe care a primit-o Pruncul Iisus pentru mântuirea neamului omenesc. Iar, întrucât Anul Nou este mereu începutul, se cuvine ca în această zi să adunăm în suflet cugetări duhovniceşti, simţiri smerite şi stări sufleteşti care ar putea să apropie în chip vrednic de numele de creştin, toate lucrările săvârşite în răstimpul ce se pierde în amintirile anului care s-a încheiat. E bine să ne gândim puţin şi vom afla ceea ce înseamnă Anul Nou în viaţa duhovnicească, deoarece «Tăierea-împrejur cea după trup a Domnului» este primul praznic împărătesc din noul an civil. De aceea, să menţionăm că ritualul «tăierii împrejur» era prevăzut de legea lui Moise pentru toţi copiii de parte bărbătească şi care era săvârşită de către preoţii Legii Vechi pentru amintirea eliberării poporului evreu din robia Egiptului, considerată ca fiind şi un semn indubitabil al credinţei cea adevărată în Dumnezeu. Aşadar, putem spune că este vorba despre un legământ al lui Dumnezeu cu oamenii Lui, cu oamenii poporului Său ales, ca şi un testament, iar, un asemenea legământ se cuvine să fie întărit prin sânge, lucru întâlnit în Vechiul Testament, dar, şi în Noul Testament, pentru că noul legământ al lui Dumnezeu cu oamenii se pecetluieşte cu sângele Mântuitorului Iisus Hristos. La vremea respectivă, «tăierea împrejur» era semnul recunoaşterii cuiva că aparţine poporului lui Dumnezeu, întrucât poporul ales este însemnat, iar, potrivit exegeţilor, «tăierea împrejur», prin ea însăşi, nu era doar un simplu legământ, ci, mai însemna şi semnul de netăgăduit al înţelegerii şi al pecetluirii legământului. Pe bună dreptate, s-ar putea spune că «tăierea împrejur» era o preînchipuire a Botezului care avea să se dea la vremea potrivită, prin întruparea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, pentru că în realitate, Botezul este tăierea împrejur a inimii, iar, «tăierea împrejur» a lui Hristos a deschis pentru noi tăierea împrejur a inimii! Să luăm aminte că prin viaţa liturgică şi prin nevoinţă, devenim şi mădulare ale Trupului lui Hristos, iar Pogorârea Sa pe pământ se face pentru noi pricină a ridicării Sale împreună cu ceea ce înseamnă şi ridicarea noastră la ceruri! Din această prezentare a ceremoniei «tăierii împrejur», care a avut loc în viaţa lui Hristos, se vede clar că «tăierea împrejur» este strâns legată de punerea numelui, pentru că atunci I S-a dat Domnului numele «Iisus», care înseamnă «mântuitor», iar, Părinţii Bisericii ne spun că mădularele trupului omenesc ce s-au supus stricăciunii în felurite chipuri, se vor lega din nou de trup sau vor fi din nou plăsmuite de Dumnezeu, aşa încât omul întreg, alcătuit din suflet şi trup, să poată intra în Împărăţia lui Dumnezeu! Acolo, în viaţa cea veşnică, trupul va fi duhovnicesc, iar nu psihologico-trupesc, aşa cum este în viaţa omului pe pământ! În linii mari, putem aprecia că ceremonia «tăierii împrejur», ce are loc în ziua a opta de la Naştere şi care este legată şi de punerea numelui, a trecut în creştinism sub forma slujbei «pentru pecetluirea copilului şi punerea numelui în cea de-a opta zi de la naştere», fiindcă miezul slujbei este o rugăciune minunată pe care preotul o citeşte pruncului în faţa uşilor bisericii, unde pruncul este adus de moaşă sau de vreo rudă, nu de către mamă, cea care va intra în biserică abia în cea de-a patruzecea zi de la naştere! În concluzie, Iisus Hristos a primit «tăierea împrejur», ca să dovedească faptul că Şi-a asumat fire omenească adevărată, iar, un asemenea adevăr devine deosebit de însemnat, pentru că în Biserica veche a apărut o erezie care se numeşte «dochetism» în care se considera că Hristos nu a luat fire omenească adevărată, nu a luat trup omenesc adevărat, ci un trup oarecum plăsmuit şi închipuit, iar, erezia respectivă a condus la concluzia falsă că Hristos nu S-a răstignit pe Cruce, pentru că nu a avut trup real, ci doar i-a înşelat pe iudei! Sunt interpretări şi interpretări fantasmagorice, aşa cum apar şi în zilele noastre şi cum vor apărea mereu de acum încolo, dar, «tăierea împrejur» a lui Hristos a arătat foarte clar că trupul lui nu era de-o-fiinţă cu Dumnezeirea, pentru că în Iisus Hristos s-a unit firea zidită cu firea nezidită, că firea omenească este creată, în timp ce firea dumnezeiască este necreată. Trupul Domnului, pentru că a fost îndumnezeit de Dumnezeirea Cuvântului, a devenit de-o-dumnezeire (omótheos), dar nu de-o-fiinţă cu Dumnezeu, iar, în acest fel, înţelegem că trupul lui Hristos este izvor al harului necreat al lui Dumnezeu, dar nu are aceeaşi fiinţă cu Dumnezeirea, pentru a admite, în final că «tăierea împrejur» a lui Hristos este lăuntrică, duhovnicească, este comuniunea omului cu Dumnezeu şi încercarea de păstrare a acestei comuniuni, iar, noi să înţelegem că Anul Nou civil ne cheamă la sfințirea timpului, la folosirea lui pentru a ne apropia de Dumnezeu cel Unul Sfânt, care e mai presus de timp!

,,Fuga de păcat este apropiere de Dumnezeu”! (Sf.Ier. Vasile cel Mare)
Tot în prima zi a Noului An calendaristic, într-o aleasă preţuire se însemnează cu aceeaşi cruce roşie creştinească şi Sărbătoarea Sf. Ier. Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareii Capadociei, primul ctitor de spitale și adăposturi pentru bătrâni, şi mama sa Sf. Emilia (Anul Nou.Tedeum), dar, încă de la început, să spunem că Biserica Ortodoxă ne pune dinainte un model vrednic de urmat, prin viața şi faptele Sfântului Vasile cel Mare, unul dintre cei trei dascăli şi ierarhi ai lumii, împreună cu Sfântul Grigorie Teologul şi cu Sfântul Ioan Gură de Aur. Prin marea sa înţelepciune, Sf. Ier, Vasile cel Mare ne îndeamnă să-I urmăm şi noi lui Hristos şi sfinților Lui, după a noastră slabă putere, să urmăm credinței, bărbăției, curajului, tăriei, răbdării, smereniei, milosteniei, înfrânării, postului şi rugăciunii Sfântului Vasile cel Mare, deoarece postul, rugăciunea şi viața curată au avut un mare rol în creșterea duhovnicească a marelui ierarh. un adevărat stâlp al dreptei credințe, numit de către Sfântul Grigorie Teologul «împăratul cuvintelor duhovnicești», «Ochiul Bisericii» şi «Gura de foc a Duhului Sfânt». El ne înfăţişează o adevărată icoană a păstorilor de suflete, care a strălucit în lume, atât prin înțelepciunea cuvintelor, cât mai ales prin puterea faptelor, prin numărul minunilor sale şi prin tăria Duhului Sfânt, care ardea în inima lui, pentru ca apoi, cu trăirea sa cea mai presus de om, să fie ca un fulger al luminii.
Toți Sfinții Părinți l-au cinstit şi toți binecredincioșii creștini de pretutindenea îi sărbătoresc cu mare evlavie până în ziua de azi numele, pentru că este socotit ochiul şi îndreptarul duhovnicesc al Bisericii lui Hristos şi pildă vrednică de urmat pentru toți ierarhii ei! Cele mai mari fapte de iubire şi de milostenie creștină pe care le-a făcut Sfântul Vasile cel Mare, în Cezareea, au fost azilurile de bătrâni, orfelinatele de copii, de săraci şi, mai ales, spitalele pentru bolnavii de tot felul, numite după numele său «Vasiliade». Se ştie că un cartier întreg al orașului Cezareea era destinat pentru această mare operă creștină filantropică de ajutorare şi tratare gratuită a celor bolnavi, cu cheltuiala episcopiei care purta grijă de toate! Pentru îngrijirea bolnavilor, a bătrânilor şi a orfanilor, Sf. Ier. Vasile cel Mare a adus în spitalele întemeiate de el călugări şi mai ales călugărițe, care se numeau «surori de caritate», iar, de la el a rămas până astăzi în spitalele din toată lumea, tradiția «surorilor» şi a îngrijitoarelor de bolnavi! A întemeiat școli pentru copiii orfani, devenind, prin aceasta, cel mai mare fondator şi ctitor de spitale întreținute de Biserică, pentru că nimeni până la el nu mai făcuse așa ceva. Sf. Ier. Vasile cel Mare este cel dintâi şi cel mai mare organizator al monahismului ortodox cu viață de obște, după Cuviosul Pahomie cel Mare din Egipt, iar, mănăstirile întemeiate de el în Pont, transformarea călugărilor în preoți misionari pentru credincioși, în scriitori şi apărători ai Ortodoxiei, în slujitori şi predicatori devotați ai Bisericii lui Hristos, fac din Sfântul Vasile cel Mare, cel mai profund ctitor şi înnoitor al monahismului creștin!

Predica Sfântului Ioan Botezătorul ,,Pui de năpârci, faceţi roduri vrednice de pocăinţă…”!
În prima Duminică a noului an, la Sfânta Liturghie aflăm că Sfântul Ioan Botezătorul a păşit în lume cu o predică de-a dreptul cutremurătoare, când zicea: ,,Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape… ”! Şi purta el o haină de păr de cămilă şi la mijloc era încins cu un brâu de curea, se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică.
Locuitorii din Ierusalim şi din toată Iudeea veneau la el… dar când a văzut pe mulţi dintre Farisei şi Saduchei, le-a zis: «Pui de năpârci, faceţi roduri vrednice de pocăinţă… căci, iată, securea stă înfiptă la rădăcina pomilor»” (Mt 3, 1-12). Predica lui înfricoşa sufletele şi le făcea să caute mântuirea. „Şi noroadele, spăimântate, îl întrebau pe Ioan: «Ce trebuie să facem?»” (Lc 3, 19). „Şi au venit şi nişte vameşi şi i-au zis lui: «Ce trebuie să facem?»” (Lc 3, 12). „Şi îl întrebau şi ostaşii: «Ce trebuie să facem?»” (Lc 3, 14), pentru că toate aceste întrebări ale mântuirii erau şi ele o dovadă că predica lui Ioan răscolise sufletele şi trezise în oameni, mai mult decât în vremea pandemiei actuale, căutarea mântuirii şi aflarea ei! Predica lui Ioan trezise în lume şi în suflete aşteptarea că se va petrece ceva deosebit… aşteptarea că s-apropie împărăţia lui Dumnezeu… că vine Împăratul acestei împărăţii… că vine Domnul Iisus. Fiindcă, Sf. Ioan Botezătorul a pregătit calea pentru venirea Domnului, într-un chip minunat, răscolind şi trezind sufletele. Ioan Botezătorul este trecerea de la Vechiul la Noul Testament, pentru că aducea cu el „securea” şi „urgia” din Vechiul Testament; urgia şi pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcate. El ridică încă o dată, ameninţător, „securea” şi „urgia” Vechiului Testament pentru ca în clipa următoare – când se iveşte Iisus – să le arunce jos şi să strige: „Iată Mielul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatul lumii!”. De la predica şi chemarea Sfântului Ioan Botezătorul, iată, au trecut, 2000 de ani, dar, în acest timp, lumea nu L-a primit pe Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii şi ne vindecă de pandemie! Lumea e plină de păcat pentru că oamenii nu L-au primit pe Cel ce ridică păcatul! De aceea, acum la vremea începutului de an, s-a ivit în lume iarăşi graiul lui Ioan Botezătorul. Urgiile şi arătările vremurilor noastre sunt şi ele un Ioan Botezătorul care ne strigă: „Pocăiţi-vă, căci se apropie împărăţia lui Dumnezeu… Se apropie venirea Domnului… se apropie «securea» cea mare şi «secera» cea mare, care va secera secerişul pământului (Apoc 14, 14). Primiţi-L pe Mielul lui Dumnezeu, până mai stă în faţa voastră ca Miel, căci, ca mâine, El va sta în faţa voastră ca Judecător”!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
LA MULŢI ANI!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here