În Duminica a 2-a din Postul Mare (a Sf. Ier. Grigorie Palama); Ap. Evrei 1, 10-14; 2, 1-3; al Ierarhului: Evrei 7, 26-28; 8, 1-2; Ev. Marcu 2, 1-12 (Vindecarea slăbănogului din Capernaum); a Ierarhului: Ioan 10, 9-16 (Iisus – Păstorul cel bun), la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, mesajul Sfintei Evanghelii ne vorbeşte despre strădania cea mare şi despre lupta pe care o duce omul cu adevărat credincios ca să ajungă în faţa Domnului Hristos, mai ales că oamenii se înşeală cum nu se poate mai rău cu dulceaţa vremelnică a păcatului, însă Dumnezeu, în bunătatea Sa, întăreşte omul în lupta cu păcatul, fiindcă nu vrea pierzarea noastră veşnică, ci vrea să-i facă pe toţi părtaşi ai fericirii! Dar cum să facă aceasta, dacă omul nici nu vrea să bage în seamă fericirea viitoare şi chinurile veşnice, iar dacă e dedat cu toată fiinţa sa distracţiilor şi satisfacţiilor pământeşti? Pare că se simte în plinătatea puterilor şi crede că trebuie să trăiască aici, pe pământ, doar aşa cum vrea el, atâta timp cât este în viaţă chinuită şi păcătoasă! De aceea, Dumnezeu caută Calea, cum să-l facă pe om să se gândească la Dumnezeu, la viaţa veşnică pentru care a fost zidit, cum să-l facă să primească în sufletul său credinţa şi virtutea, în aşa fel încât acestea să devină viața inimii lui, pentru că atunci bolile şi suferinţele sunt măsura păcatelor săvârşite! Ajunge doar să ne gândim la oamenii loviţi de pandemie, la un om bolnav ori lovit de altă nenorocire, ca să ne încredinţăm cât de chinuitoare sunt sunt pentru noi bolile şi nenorocirile, fiindcă omul intră în sine însuşi, vede că e nimicnic şi degrab trecător, ca iarba, ca floarea câmpului (Is. 40, 6), că toate cele pământeşti sunt pulbere şi deşertăciune, că numai Dumnezeu şi virtutea divină sunt veşnice, că omul are neapărată nevoie în această viaţă să-I slujească lui Dumnezeu în duh şi în adevăr şi să-şi adune fapte bune pentru viaţa cea veşnică! Dacă ne gândim bine, cu toţii suntem bolnavi sau nefericiţi într-o privinţă sau alta, cu toţii dorim, din firescul instinct de conservare, să fim sănătoşi în bunăstare, dar e necesar să ne amintim că bolile noastre, fiind adesea, în ceea ce priveşte obârşia, rodul propriilor noastre fărădelegi, al propriei noastre lipse de prevedere sau vieţii neînfrânate, sunt la fel de des, în ce priveşte puterea şi lungimea, ca o pedeapsă dumnezeiască pentru păcatele noastre. Dacă vrem să scăpăm de boli, de pandemia pregătită de către bogaţii globalişti pentru distrugerea omenirii, trebuie mai întâi să nimicim pricina lăuntrică a suferinţelor noastre, păcatele, iar atunci, numai atunci, nenorocirea venită din afară, va trece de la sine! Oamenii nu au decât să-şi închipuie ce cauze ale bolilor invocă globaliştii pandemiei, dar dacă vor pătrunde în miezul lucrurilor, vor ajunge la faptul că firea trupului omenesc a fost cândva profund vătămată de o anumită putere lăuntrică diavolească, tocmai de aceea se impune cu necesitate să înţelegem faptul că Dumnezeul Iubirii, în bunătatea Sa, nu vrea pierzarea noastră veşnică, ci vrea să-i facă pe toţi oamenii părtaşi ai fericirii şi ai credinţei care vindecă trupul şi sufletul!
„Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale”!
Aşadar: «În vremea aceea, intrând iarăşi Iisus în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat aşa de mulţi, încât nu mai era loc nici înaintea uşii, iar Dânsul le grăia cuvântul (lui Dumnezeu). Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru oameni. Dar, neputând ei din pricina mulţimii să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au coborât patul în care zăcea slăbănogul. Iar Iisus, văzând credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai singur Dumnezeu? Şi îndată, cunoscând Iisus cu duhul Lui că aşa cugetau ei în sine, a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor, a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta! Şi s-a ridicat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi», iar, în această Duminică binecuvântată de Post, închinată marelui Arhiepiscop al Tesalonicului, Sf. Grigore Palama, apărătorul şi teologul luminii celei dumnezeieşti, pe care văzând-o ucenicii pe Tabor, la Schimbarea Domnului la Faţă, n-ar fi mai vrut să se lipsească de ea şi au zis: «Doamne, bine este nouă aicea!», dacă venim la sfânta biserică, Îl aflăm pe Domnul nostru Iisus Hristos, învăţând, într-o casă din cetatea Capernaum, unde o mulţime mare de oameni s-a adunat ca să-L asculte, „încât nu mai era loc nici înaintea uşii” (Marcu II, 2), iar, de sosirea Mântuitorului în Capernaum, a auzit şi un biet slăbănog, care nu se putea scula din pat. Chinuit de boala sa îndelungată, slăbănogul s-a gândit că numai Iisus Domnul, marele prooroc, Cel care a făcut atâtea minuni, poate să-i redea şi lui sănătatea pierdută. Slăbănogul roagă pe cei patru vecini ai săi, oameni cu credinţă, să-l ducă cu pat cu tot la casa unde se găsea Iisus, Acela care îi era singura nădejde. «Şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus, şi prin spărtură au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul» (Marcu II, 4). Văzând dumnezeiescul Mântuitor atâta credinţă, i-a zis slăbănogului: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!” (Marcu II, 5). Deci, precum Iisus Hristos a iertat păcatele slăbănogului din Evanghelia Duminicii a 2-a din Postul Mare, astfel se iartă mereu, în numele Lui, păcatele acelora, care cu părere de rău şi prin căinţă le mărturisesc, fiindcă Dumnezeu, în bunătatea Sa, nu vrea pierzarea noastră, ci, vrea să-i facă pe toţi oamenii părtaşi ai fericirii şi ai credinţei care vindecă trupul şi sufletul!
,,Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta”!
Întâmplarea din Evanghelie, ne aminteşte de una dintre cele mai mari datorii pe care le avem de îndeplinit în timpul sfânt al Postului Mare, datoria de a ne mărturisi păcatele noastre, de a ne spovedi, iar pentru această mare taină a mărturisirii, pentru acest lucru atât de însemnat pentru curăţirea sufletului nostru, ne trebuie mai întâi de toate o pregătire temeinică! Omul se pregăteşte de nenumărate ori, cu multă grijă, pentru lucruri cu mult mai neînsemnate, dar ce sunt acestea în comparaţie cu sufletul omului? Trebuie, deci, să ne pregătim mai mult pentru curăţirea sufletului, să redobândim haina cea scumpă a nevinovăţiei pe care cu toţii am primit-o la Taina Sfântului Botez. Cum să începem această pregătire? Mai întâi de toate, creştinul trebuie să caute ca inima lui să fie pătrunsă de căinţa, care este sufletul mărturisirii, iar, fără căinţă, mărturisirea noastră n-ar fi decât o înşirare a cuvintelor, numai cu buzele, a păcatelor. Mulţi oameni uită că Mântuitorul lumii a zis categoric: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc” (Matei VI, 14), deci trebuie să înţelegem fiecare că în faţa acestor cuvinte atât de clare, dacă dorim şi noi să ne tămăduim sufletul în acest sfânt timp al Postului Mare, trebuie să ne lepădăm de păcate, rând pe rând, nimicindu-le prin căinţa sinceră şi prin mărturisire, iar căinţa sinceră trebuie să cuprindă toate păcatele noastre, de care trebuie să ne pară rău şi de toate trebuie să punem gând la Dumnezeu! Dar, vai, cât de mari trebuie să fie strădaniile noastre de a ne face drum până la Domnul se vede din pilda celor patru care nu s-au dat în lături să se caţere pe acoperiş, fără să le fie frică sau ruşine, numai ca să-l poată lăsa pe prietenul bolnav înaintea Domnului Celui Viu. Pilda aceasta de stăruinţă înseamnă să împlineşti porunca Domnului, care este a striga ziua şi noaptea către El, pentru că Domnul cere celor ce-L urmează, să facă tot ceea ce le stă în putere, să se silească, să lucreze câtă vreme mai au lumină, să se roage necontenit, să ceară, să caute, să bată, să postească, să facă faptele milosteniei fără să le numere, iar, toate acestea să le împlinească spre a li se deschide Împărăţia Ceru¬rilor: marea, înfricoşata, de viaţă dătătoarea Lui Dumnezeu prezenţă. Să priveghem, dar, în toată vremea, dar mai ales în vreme de pandemie, rugându-ne, cum spune Domnul, ca să ne învrednicim a scăpa de toate cele ce au să vină şi a sta înaintea Fiului Omului (Luca 21, 36). Deci, omule de astăzi şi de mâine, priveghează şi păzeşte Inima ta, ca să nu se lipească de pământ, veghează asupra gândurilor tale, ca să nu te ducă departe de Dumnezeu, ia aminte la lucrul tău, ca să îți înmul¬ţeşti talantul, iar nu să-l împuţinezi şi să-l pierzi, păzeşte zilele tale, ca să nu vină pe nepregătite moartea peste tine şi să te găsească în păcate. Pentru că: «Zis-a Domnul: ,,Eu sunt uşa: De va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla. Furul nu vine decât ca să fure, să înjunghie şi să piardă. Eu am venit ca oile Mele viaţă să aibă şi din belşug să aibă. Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile Sale. Iar cel plătit, care nu este păstor şi ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile şi fuge; iar lupul le răpeşte şi le risipeşte. Cel plătit fuge, pentru că este plătit şi nu are grijă de oi. Eu sunt Păstorul cel bun şi cunosc oile Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl. Şi sufletul îmi pun pentru oi! Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc; ele vor asculta de glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor!”» (Ev. Ioan 10, 9-16), iar, aceasta este dreapta noastră credinţă: lucrătoare, rugă¬toare şi veghetoare, pătrunsă de lacrimi şi trudă! Nici o altă credinţă nu cere, aşa cum ne cere credinţa noastră, atâta strădanie din partea omului ca să se poată acesta înfăţişa înaintea Fiului lui Dumnezeu. Lumea întreagă este chemată la această strădanie, dar credincioşilor Săi, Mântuitorul le-o cere anume, iar Biserica le-o repetă prin vremuri, din neam în neam, înălţând icoana mulţimii ce creşte mereu, a luptătorilor du¬hovniceşti care au împlinit legea Lui Hristos şi s-au învrednicit de negrăită slavă şi putere în cer şi pe pământ, pentru că în vremuri de pandemie sau de războaie, Dumnezeul Iubirii, în bunătatea Sa, nu vrea pierzarea noastră veşnică, ci vrea să-i facă pe toţi oamenii părtaşi ai fericirii şi ai credinţei care vindecă trupul şi sufletul!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
