Calea, Lumina, Adevărul şi Viaţa! – Dumnezeul Cel Viu cheamă cu Sine bucuria strălucită în lumina şi în credinţa lucrătoare de iubire, atât de bogată în învăţătura noastră de credinţă!

777

HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
În Duminica a 5-a după Sfintele Paşti (a Samarinencei); Ap. Fapte 11, 19-30; Ev. Ioan 4, 5-42, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, din Sfânta Evanghelie rânduită a se citi, aflăm că în chip minunat se vorbeşte despre o femeie păcătoasă, care a crezut în Hristos Domnul, pentru că aceasta s-a botezat şi a primit numele de Fotini, fiind sărbătorită nu numai în Duminica Samarinencii, ci şi pe 26 februarie, pentru ca noi înşine să putem înţelege că «Samarineancă» (Ioan 4, 9) nu este numele ei, ci înseamnă locul naşterii sale, deoarece provenea din Samaria, o regiune din Palestina, mai sus de Ierusalim, cu capitala în cetatea Samaria, unde locuitorii au crezut la început în Dumnezeul cel Adevărat, ca şi iudeii, însă mai pe urmă au amestecat religia cea adevărată cu obiceiurile şi cu tradiţiile idolatre şi astfel şi-au schimbat religia. Cât priveşte calitatea morală a samarineencii, se arată că era o femeie păcătoasă, deoarece s-a căsătorit, şi-a luat un bărbat pe care l-a lăsat, aşa cum a lăsat mai mulţi bărbaţi, până la cel de-al cincilea, aşa cum în blestematele vremuri de acum, şi la oraş, şi la sat, femeia nu trăieşte doar cu bărbatul ei, pentru că ea se amestecă şi cu unul, şi cu altul! Sunt femei care s-au amestecat cu zece bărbaţi şi nu le pasă că înfricoşător lucru e adulterul, deci Samarineanca era ca unele femei de astăzi şi trăia în fărădelege. Totuşi, vedem că femeia aceasta mai avea şi ceva ruşine pentru faptul că, în timp ce alte femei mergeau dimineaţa la fântână pentru apă, la fântâna care era în afara satului, ea mergea cu găleata la amiază, ca să nu se întâlnească acolo cu cineva! În clipa respectivă, se spune că Apostolii, intraţi în cetate pentru de-ale gurii, lasă loc să se apropie de Hristos această femeie, care este provocată de către Mântuitorul la o lecţie deschisă despre modul cum poţi să dobândeşti Duhul Sfânt, dialogând cu Hristos. Dar, în primul rând, trebuie să remarcăm inteligenţa femeii, care înţelege că e ceva special cu Omul Acela, pentru că, deşi nu are găleată, promite apă mai bună decât scotea ea, deci, o «Apă vie» care însemna apă din adâncul izvorului, mai ales că Hristos «Pedagogul» face o recapitulare, trecând cu ea prin istoria fântânii lui Iacov, şi deschide o «lecţie» nouă care înseamnă cunoaşterea de sine. Deodată, femeia este uimită şi se lasă cunoscută de către Domnul, recunoaşte sincopele din căsătoria ei şi identifică Duhul din Mântuitorul. De aceea, renunţă la a mai cere apă de la Domnul, insistând pe ideea închinării. Samarineanca, dând ochii cu Dumnezeu, întreabă cum Îl poate sluji mai onest, iar Domnul Hristos îi predă «lecţia» cea nouă care este închinarea şi care nu mai e legată de un loc anume, fie el oriunde aşezat, cât de sufletul însetat de Dumnezeu, Izvorul Apei celei Vii, al închinătorului. În Duh şi în Adevăr, femeia Samarineancă se umple de lucrarea Duhului Sfânt, ştiind că Este Mesia, obligându-L pe Hristos la mărturisire: „Eu sunt, Cel care îţi vorbeşte!” (In 4, 26). În final, femeia Samarineancă aleargă în cetate ca să binevestească descoperirea ei (In 4, 28-30), mai ales că nu vesteşte apocalipse ieftine, iar teologia ei e sclipitoare prin simplitate şi prin mărturisire. Valul de oameni se desprinde dinspre ţărmul indiferenţei, umplând istoria cu mărturia care sună astfel: «Acum nu mai credem doar pentru cuvintele tale – spun ei femeii Samarinence, aşa cum ne-ar spune şi nouă, ci pentru că noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii» (In 4, 42), adică Dumnezeul Cel Viu, Care cheamă cu Sine bucuria strălucită în lumina şi în credinţa lucrătoare de iubire, bogată în ceea ce priveşte învăţătura noastră de credinţă!

,,Tot cel ce va bea din apa aceasta iarăşi va înseta. Dar cel ce va bea din apa pe care Eu i-o voi da, nu va mai înseta în veac”!
Aşadar, Hristos Domnul Cel Înviat a venit la o cetate a Samariei numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său, şi era acolo fântâna lui lacov, iar Iisus, ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână. Se arată că era ca la al şaselea ceas, la prânz, când a venit o femeie din Samaria să scoată apă (loan 4, 5-7), dar se mai spune că la acea oră Adam a păcătuit şi tot la acea oră a fost şi răstignirea Domnului, deci era o oră importantă. Merită să analizăm dialogul dintre Hristos şi această femeie păcătoasă, prin felul cum a început discuţia, cum şi unde a direcţionat-o şi unde a ajuns. La început, pentru a-Şi atinge scopul, Domnul i-a vorbit Samarinencei despre apa naturală. Se potrivea cu situaţia de faţă, pentru că femeia venise să scoată apă. ,,Dă-Mi să beau, i-a spus” (loan 4, 7). Dar, încet, încet, de la subiectul apei a deviat discuţia către cele duhovniceşti şi nu s-a făcut o trimitere la păcatele ei. I-a zis: ,,Tot cel ce va bea din apa aceasta iarăşi va înseta. Dar cel ce va bea din apa pe care Eu i-o voi da, nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face într-însul izvor de apă săltătoare spre viaţă veşnică” (loan 4,13-14). La spusele acestea, Samarineanca a răspuns: «Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să vin aici să scot» (loan 4,15). Apoi a continuat: «Ştim că va veni Mesia, Care se cheamă Hristos. Când va veni El, pe toate ni le va spune», I-a zis la un moment dat femeia (loan 4, 25). Iar Iisus i-a răspuns: ,,Eu sunt, Cel Care-ţi grăieşte” (loan 4, 26), pentru că este prima dată când Iisus Hristos Îşi descoperea direct identitatea, chiar unei femei adultere! Atunci, Samarineanca şi-a lăsat găleata, a uitat până şi de apă şi s-a dus în cetate şi le-a zis oamenilor: «Veniţi să vedeţi un om care mi le-a spus pe toate câte le-am făcut. Nu cumva Acesta este Hristosul?» (loan 4, 28-29). Iar, în timp ce primise de la Hristos încredinţarea că este Mesia, aceasta le-a zis celor din cetate: «Poate este Mesia», iar dacă le-ar fi zis: L-am găsit pe Mesia!, probabil nimeni n-ar fi crezut-o, deoarece era cunoscută ca adulteră. I-a pus într-o frământare, aşa încât să ajungă singuri să cerceteze. Şi a reuşit, pentru că mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pe temeiul cuvântului femeii Samarinence (loan 4, 39). «Învăţătorule, mănâncă»!, I-au spus ucenicii (loan 4, 31), care fuseseră în cetate pentru a cumpăra mâncare, ceea ce înseamnă că învăţătorul lor era flămând. ,,Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi” (loan 4, 32). «Nu cumva I-a adus cineva de mâncare? », se întrebau între ei ucenicii. ,,Mâncarea Mea este să fac voia Tatălui, voia Celui ce M-a trimis, şi să-I împlinesc lucrarea” (Ioan 4, 34). Iar lucrarea Lui era să mântuiască lumea, pentru că dragostea noastră faţă de Hristos o exprimăm atunci când ne îngrijim, începând cu propria noastră mântuire! Oare ce izvor este acesta care se va face înăuntrul tău, încât să izvorască viaţă veşnică? Te interesează să bei din această apă pe care ţi-o oferă Hristos? Cu câtă bunătate şi înţelepciune S-a purtat Preacuratul Hristos cu Samarineanca cea adulteră! Până atunci, fusese căsătorită de cinci ori, deoarece legea locului permitea aceasta, însă acum trăia în afara legii, cu un bărbat străin. Şi, din câte se pare, după o astfel de biografie, nimeni nu mai voia să se însoare cu ea, de aceea şi ajunsese o desfrânată! Dar Domnul, încă de la început, nu i-a spus nimic despre păcatul ei, deşi păcatul era pentru Hristos respingător, ca o duhoare urât mirositoare. Când a judecat că a venit clipa potrivită pentru a i-o spune, i-a spus-o pe ocolite: ,,Du-te şi cheamă pe bărbatul tău” (Ioan 4,16). «Nu am bărbat» (Ioan 4,17). ,,Bine ai spus că nu ai bărbat, că cinci bărbaţi ai avut, iar cel pe care-l ai acum nu-ţi este soţ. Aceasta adevărat ai spus-o” (Ioan 4,17-18).

,,Căci apa pe care i-o voi da Eu se va face într-însul izvor de apă săltătoare spre viaţă veşnică”! (loan 4,13-14).
Constatăm că Hristos îl iubeşte pe om şi urăşte păcatul. El arăta dragoste faţă de desfrânate, de vameşi, de tâlhari, chiar îndelungă-răbdare, pentru că ştia cum să-i câştige ca să-i mântuiască, şi nu să-i desfiinţeze. Acelaşi comportament l-a avut şi faţă de samarineanca adulteră, motiv pentru care aceasta a crezut în Hristos, s-a botezat, primind numele Fotini, iar, după aceea, i-a adus la Hristos pe cei doi copii ai ei, Iosif şi Fotino, şi pe cele trei surori ale ei: Foto, Fotida şi Paraschevi şi au devenit cu toţii mucenici ai Lui Hristos. Să-L avem, deci, pe Hristos ca îndrumător al vieţii noastre, mai ales ca model de purtare faţă de cei păcătoşi, pentru a ajunge şi aceştia la pocăinţă şi pentru a afla şi noi milă de la Atotmilostivul Dumnezeu. Aceasta este istorisirea Evangheliei Duminicii a 5-a după Sfintele Paşti, când Biserica ne pune înainte pe femeia Samarineancă, poate şi ca pe un exemplu de pocăinţă sinceră, pentru că păcătoasă era şi ea, dar păcătoşi suntem şi noi toţi, bărbaţi şi femei, bătrâni şi copii, toţi purtăm în sinele propriu sămânţa păcatului şi a pierzării. Desigur, noi, cei de astăzi, suntem şi mult mai păcătoşi, deoarece în vremurile stricăciunii şi ale corupţiei, ale pandemiei globaliste şi manipulante, vedem că nicicând omenii nu au păcătuit ca acum! Zilele noastre par a fi zilele sfârşitului, putem să avem case mari, cu televizoare şi cu tot confortul necesar şi mai mult decât necesar, pot copiii noştri să studieze în străinătate, să avem portofelul plin cu bani, să dispunem de automobil, să chefuim şi să ne distrăm, dar suntem păcătoşi, chiar foarte păcătoşi! În vremurile de demult, în satele noastre erau case modeste, cu lumânări şi făclii în care sălăşluiau sfinţi, dar acum în palate locuiesc demoni ai banului şi ai vrajbei, ai urii şi ai invidiei nemăsurate şi analfabete! Ne-am schimbat, suntem foarte diferiţi de strămoşii noştri, pentru că acum sunt şi copii sau tineri care îţi zic: «Nu există Dumnezeu!». Poate că altădată oamenii nu îşi puneau mâna pe Evanghelie, acum cu uşurinţă o pun şi jură mincinos, altădată nu înjurau, acum, zi şi noapte, înjură tot ceea ce este sfânt şi cuvios, altădată suna clopotul şi toţi alergau la Biserică şi plângeau când treceau Sfintele Taine şi udau pământul cu lacrimile lor, dar acum sună clopotul şi din zece creştini, dacă vine unul, iar acesta caută momentul când se va termina slujba, ca să iasă afară şi să se teamă de pandemie! Trăim într-o lume a deficitului de sfinţenie, iar a cere Duhului Sfânt ajutor întru mântuire este o opţiune de curaj, de atitudine vie, de întâmpinare a lui Hristos, de căutare dinamică a apei celei vii a adevărului. Femeia Samarineancă Îl află pe Mesia, pe Dumnezeul Cel Viu, Care cheamă cu Sine bucuria strălucită în lumina şi în credinţa lucrătoare de iubire, atât de bogată în învăţătura noastră de credinţă!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here