Calea, Lumina, Adevărul şi Viaţa! – Dumnezeul Cel iubitor de oameni lucrează Mântuirea în ogorul Împărăţiei, prin care adapă şi hrăneşte, vindecă şi mângâie sufletul care a Înviat pe Crucea Golgotei!

761

În Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci; Ap. Galateni 2, 16-20; Ev. Marcu 8, 34-38; 9, 1 (Luarea Crucii şi urmarea lui Hristos), în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă Română, Sfânta Evanghelie, ne arată că suntem în timpul sfinţitor şi pe deplin liturgic, marcat de Sfânta Cruce, motiv pentru care atât Duminica dinainte de 14 septembrie, cât și cea de după această zi binecuvântată sunt închinate cinstirii lemnului dătător de viaţă, pe care Hristos a coborât în mijlocul creației Sale pentru a tămădui omul de păcatul neascultării și pentru a-l împăca pe acesta cu Dumnezeu. Astfel, conținutul Pericopei Evanghelice din această Duminică ilustrează faptul că după ce a săvârşit vindecarea unui orb și apoi îl pe Sf. Ap. Petru pentru refuzul lui de a înțelege esențialul mesajului pe care dorește să-L transmit mulţimilor, Mântuitorul se adresează oamenilor spunând lucruri interesante, care sunt actuale până astăzi, deoarece sună ca un îndemn şi o chemare: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”, mesajul fiind adresat deopotrivă ucenicilor și celor care-L ascultau. Și, desigur, chemarea ne sună și nouă, căci după cum unanim susține exegeza, are o valoare universală și perenă, fiind în același timp, una destul de greu de urmat, cum ar spune unii, mai ales că în decursul veacurilor Crucea a avut diferite înţelesuri, iar, în momentul în care Domnul rostea aceste cuvinte, ea era «instrumentul» care-i ducea la moarte pe făptuitorii fărădelegilor, pe aceia care săvârșeau cele mai abominabile crime, însă, Mântuitorul va transforma ulterior acest obiect din ceea ce era anterior, într-un simbol al Mântuirii. Prin urmare, Dumnezeu cel iubitor de oameni, arată că asumarea Crucii e legată de suflet și de salvarea lui! Dar, noi știm că sufletul este darul cel mai de preț, fiindcă: ,,Cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa”. Deşi, aparent complicată, această formulare vine să ne convingă asupra faptului că salvarea sufletului e un lucru ce nu ne aparține nouă ca oameni, ci, lui Dumnezeu, datorită importanței spiritualului în înțelegerea și în salvarea sufletului nostru! Şi, dacă cel mai important e sufletul, asupra lui trebuie să se concentreze fiecare dintre noi, mai ales că Domnul ne arată și cum putem să-l punem înainte de toate, Mărturisindu-L pe El în fața acestei lumi apăsate de umbra păcatului! Oricine se va rușina, zice Domnul, va pricinui o mustrare din partea Sa la ceasul judecății, iar, Pericopa se încheie cu o promisiune de-a dreptul încurajatoare, care în decursul istoriei creștinismului a avut parte de multe interpretări, atunci când Mântuitorul spune: „Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere”, Dumnezeu Cel iubitor de oameni, Care lucrează Mântuirea în ogorul Împărăţiei, prin care adapă şi hrăneşte, vindecă şi mângâie sufletul care a Înviat pe Crucea Golgotei!

,,Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”!
Aşadar, în Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci încheiem o săptămână luminată de Cruce, pentru a o reașeza în centrul preocupărilor noastre de zi cu zi, înțelegând, pe cât se poate, taina Evangheliei Crucii ca pe o propovăduire a morții care asumă în ultimă instanţă mântuirea noastră. Momentul redat textul Duminicii acesteia vine ca o aducere aminte, înainte ca umbra crucii să lumineze peste istoria mântuirii noastre, iar, în acest sens, chemarea la mântuire pare grea, mai ale când te simți în deplinătatea forțelor tale umane, când construiești cu brațele tale o lume a ta şi crezi că poţi fi fericit în ea! Pentru că vorbeşte Hristos mulțimii și ucenicilor Săi, ştiind că pentru mulțime contează foarte mult acest „oricine voieşte”, când mulţi credeau că învățătura lui Hristos e numai pentru «ai Lui»„ai Lui”, însă, Domnul nu admite desprinderea de oameni, iar, El stă în mijlocul oamenilor precum Crucea Sa va sta și încă mai stă în mijlocul lumii, luminând nădejdea Învierii pentru oricine se apropie de înțelegerea semnificaţiei sale! De altfel, Crucea pe care suntem chemați să o asumăm vine împreună cu lepădarea de sine, din perspectiva logicii umane, chiar dacă, din Logica Domnului, asumarea Crucii înseamnă, între altele recunoașterea stării de păcătoșenie și a faptului că tot ceea ce este bun în noi i se datorează lui Dumnezeu, aşa că lepădarea de sine poate să fie mult mai ușoară. Abia după ce sunt parcurse etapele preliminare începe acțiunea „Să-mi urmeze mie”, cum zice Domnul, iar, a urma cuiva înseamnă a-i călca pe urme. Desigur, atunci când oamenii călătoresc prin deșert și urmează pașii lăsați în nisip de altcineva, acest lucru are un impact aparte, le dă siguranță, îi ajută să simtă că tot ceea ce fac este sortit dintru început reușitei, dat fiind faptul că și alții au purces pe acea cale. Vedem, aşadar, că în deșertul acestei lumi păcătoase, măcinată şi decimată de pandemii şi de războaie absurde, Hristos așterne în drumul nostru urme însângerate, iar, din găurile lăsate de piroanele cuielor curge în ultimă instanţă sângele Învierii! El vine ca o mărturie menită să ne arate că putem să mergem şi pe drumul cel bun. De aici înțelegem că acela care vrea (nu este obligat) să Îi urmeze lui Hristos, trebuie să se lepede de sine și să Îl lase pe Domnul să vieze în el, iar, acesta este elementul esențial al vieții: a-L lăsa pe Hristos să locuiască în noi și nici o altă persoană să nu se confunde cu persoana Sa. Şi facem aceasta, urmându-L pe El şi iubindu-L cu adevărat! Aceasta este cea mai mare poruncă dată de Hristos oamenilor, iar de împlinirea ei depinde întâlnirea și reintegrarea noastră în iubirea lui Dumnezeu, Cel Care a creat lumea din iubire (In. 3, 6). Dar, omul, deși are conștiința prezenței lui Dumnezeu în creație, nu a răspuns acestei iubiri, înstrăinându-se într-o căutare eșuată și rămânând prizonierul unei iubiri de sine autosuficiente. Această rătăcire a omului «îmbrăcat în haine de piele», aşa cum îl numește teologul Panayotis Nellas, a declanșat împlinirea vremii, a timpului în care Dumnezeu coboară în creație pe treptele Crucii pentru a-i arăta omului că drumul întâlnirii cu El trece prin asumarea suferinței și mergerea pe urmele pașilor Răstignitului a Cărui povară reprezintă vina neascultării tuturor descendenților din Adam. Prin urmare, Fiul Lui Dumnezeu Şi-a arătat iubirea pe cruce, în suferință, deschizându-Şi brațele țintuite pe lemn într-o îmbrățișare părintească şi iertătoare. Tocmai acest altar de suferință trebuie cinstit cu evlavie și cu deosebită recunoștință, căci, prin el se manifestă cu plenitudine iubirea lui Dumnezeu pentru oameni. În fapt, Iubirea răstignită pe Cruce este o imagine de neconceput, care depășește orice rațiune, dar din această taină izvorăște tot harul prin care Dumnezeul Cel iubitor de oameni lucrează Mântuirea în ogorul Împărăţiei, prin care adapă şi hrăneşte, vindecă şi mângâie sufletul care a Înviat pe Crucea Golgotei!

,,Căci cine va voi să-și scape viața și-o va pierde, iar cine își va pierde viața sa pentru Mine și pentru Evanghelie, acela și-o va mântui”!
Aşadar, în această Duminică după Înălțarea Sfintei Cruci, în care ni se vorbește despre lepădarea de sinele egoist și asumarea crucii personale, trebuie să înțelegem că fiecare om care iubește asemeni lui Hristos, trebuie să fie capabil să Îi urmeze Lui, fiindcă Domnul Iisus a spus foarte clar: Mă iubește cel care îmi urmează! Cu alte cuvinte: dacă cineva vrea să Îmi urmeze, dacă cineva vrea să Îmi declare dragostea sa, dacă cineva pretinde a fi unul dintre prietenii Mei, atunci, el trebuie să fie cu Mine! Iar, această cale este uneori o coborâre abruptă, contrar sfaturilor izvorâte din rațiunea omenească, pentru că se dovedeşte şi o sondare profundă în adâncul ființei, acolo unde se așează umbra faptelor necurate și izvorăsc gândurile care tulbură viețuirea în Duhul lui Dumnezeu, o îndurare a nedreptăților, o asumare a unor mari suferințe sau vinovății perdante! Când Iisus Hristos îl cercetează pe om, El coboară, Se întrupează și devine egal cu el. Deci, Iisus Hristos coboară între oameni și ajunge până la Cruce, chiar coborând în mormânt și în iad. Să Îi urmezi Calea Lui înseamnă nu doar să Îl însoțești spre Înviere, ci și în patimă și în moarte! De altfel, gândul la moarte sau la a fi mort pentru lume, cum spunea Sfântul Vasile cel Mare, a te înstrăina de lumescul lumii și de ceea ce te circumscrie strict în orizontul duhului hedonist și umanist al consumării existenței proprii în acest veac, sunt tot atâtea moduri de a-ți asuma crucea, iar, acceptarea suferinței ne face să completăm la rândul nostru ceea ce îi lipsește firii omeneşti! În fapt, urmarea lui Hristos înseamnă să devenim, asemenea Lui, un grăunte de grâu care este forțat să moară ca să poată rodi, iar, să Îi urmezi lui Hristos înseamnă să te dăruiești, ca mai apoi să te regăsești într-un astfel de parodox, care este, totuși, o evidență! Înseamnă să te uiți pe tine și să te dăruiești în totalitate celorlalți, pentru că aceasta înseamnă a-L imita pe Hristos! De bună seamă, lucrarea duhovnicească a omului angajat pe calea asumării îndumnezeirii se împlinește prin cruce, necazuri, neputințe și suferințe, iar, comuniunea omului cu Dumnezeu se fundamentează pe altarul Crucii! Chiar purtarea crucii personale şi «răstignirea» pentru aproapele sunt forma actualizată a supliciului Golgotei, ca o împlinire asumată a urmării Lui, aspecte care ne unesc hristic în taina iubirii jertfelnice care este raţiunea de a fi a omului cel nou restaurat după chipul şi asemănarea Creatorului Său.
Numai în aceste condiţii crucea vieţii noastre este o jertfă bineplăcută oferită lui Dumnezeu, iar, fără speranţa învierii, viaţa umană eşuează în însingurare, în înstrăinare, acolo unde perspectiva morţii este văzută ca neant şi ca o expresie a evaluării unilaterale a teologiei patimilor şi morţii lui Dumnezeu, de tip nietzschean pentru a conduce la angoasă şi vid existenţial. Pentru că întotdeauna Ortodoxia a evaluat patimile Crucii din perspectiva Învierii Lui Hristos, umplând de speranţă şi curaj viaţa mucenicilor, adevăraţii ostaşi ai lui Hristos, ca şi viaţa altor cuvioşi şi drepţi în lupta lor cu duhul veacului. În concluzie, toate aceastea se înscriu în sfera verbului (a iubi), care a transfigurat fața lumii după chipul Creatorului său, iar a iubi hristic înseamnă să trăiești veșnic în Hristos, să-L accepți pe Hristos înlăuntrul tău și să-L lași să vorbească prin cuvintele tale, să-i miluiască pe neputincioși prin mâinile tale, să împlinească viața celorlalți prin osteneala propriei tale vieți pe care ai închinat-o lui Dumnezeu Cel iubitor de oameni, pentru că numai Atotputernicul Dumnezeu lucrează Mântuirea în ogorul Împărăţiei, prin care adapă şi hrăneşte, vindecă şi mângâie sufletul care a Înviat pe Crucea Golgotei!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here