Calea, Lumina, Adevărul şi Viaţa! – Dumnezeu și iubirea aproapelui sunt una și aceeași virtute, fiind singurul motiv pentru care Biserica e spital duhovnicesc în care omul găseşte vindecare şi alinare!

618

În Duminica a 25-a după Rusalii; Ap. Efeseni 4, 1-7; Ev. Luca 10, 25-37 (ÎPilda samarineanului milostiv) şi (Lăsatul secului pentru Postul Naşterii Domnului), în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă Română, le este prezentată dreptcredincioşilor una dintre cele mai frumoase parabole rostite de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi care ne învaţă că orice om aflat în pericol trebuie sprijinit şi ajutat, fără a ţine cont de diferenţele profesionale, etnice, religioase, sociale ori de altă natură, descoperindu-ni-se cu elocinţă faptul că facem parte fiecare din taina mântuirii neamului omenesc, în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a coborât din ceruri şi S-a făcut Om, pentru ca pe oameni să-i mântuiască de păcat şi de moarte, dăruindu-le viaţă veşnică. În esenţă, iubirea lui Dumnezeu și iubirea aproapelui sunt una și aceeași virtute, fiindcă există un singur motiv pentru care îl iubim pe Dumnezeu și pe aproapele: credinţa în Dumnezeu şi în existenţa divinităţii! Poate că între multele virtuți care trebuie să crească și să aducă roade în sufletul fiecărui creștin, prin puterea Sfântului Duh, plină de parfum și de dulceață este virtutea care este cea dintâi dintre virtuți: iubirea, denumită regina tuturor virtuților și legătura desăvârșită a desăvârșirii creștine, cea care îl poate avea ca scop final pe Dumnezeu sau pe aproapele nostru. Desigur, ascultând această parabolă și adâncind în gând fapta Samarineanului, poate că este necesar să ne întrebăm dacă noi, creștinii, după două milenii de propovăduire a învățăturii lui Hristos, ne-am ridicat cu ceva deasupra concepției strâmte, înguste, a fariseilor, cu privire la aproapele, mai ales astăzi, în criză sanitară şi în frică pandemică apăsătoare, când strigătul celui ce suferă ne cheamă să-i privim fața și viața, ca să vedem că fața lui este fața noastră, chipul lui este chip de om, chiar dacă, din cauza sărăciei, acest chip este desfigurat, dar este chip de om în care bate cu putere o inimă și un cuget în care pâlpâie un licăr de rațiune și își cântărește acum toată nenorocirea, când își trăiește toată durerea. De multe ori, în lumea de astăzi, avem sentimentul că este un nesfârșit drum dintre Ierusalim și Ierihon, pe care zac cei mai mulți dintre semenii noștri, aşa cum zac în spitale, ca și cel căzut între tâlhari, din Sfânta Evanghelie, cu deosebirea că, azi, puțini sunt cei care se apleacă cu dragoste de frate asupra lor şi de aceea simţim că se zbate lumea noastră în mizerie, sărăcie și întuneric, pentru că este lipsită de samarineni milostivi, mai ales că Dumnezeu și iubirea aproapelui sunt una și aceeași virtute, fiind singurul motiv pentru care Biserica e spital duhovnicesc în care omul găseşte vindecare şi alinare!

Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața de veci? Dar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege?
În Duminica a 25-a după Rusalii aflăm că un învățător de lege, ascultând pe Domnul Iisus Hristos vorbind despre mântuire, despre Împărăția Cerurilor și despre viața veșnică, s-a apropiat de El cu gândul ca să-L ispitească și L-a întrebat: «Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața de veci?» şi I s-a răspuns de către Mântuitorul: „Ce este scris în Lege? Cum citești?”. La aceasta, legiuitorul, cunoscător și tâlcuitor al Legii celei vechi, a răspuns: «Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți», iar Mântuitorul îi zice: „Fă aceasta și vei fi viu”. Însă, legiuitorul, ca un fiu al veacului său, în care disprețul și ura pentru celelalte popoare străine predominau, a pus Mântuitorului întrebarea: «Și cine este aproapele meu?», iar atunci Mântuitorul îi răspunde prin pilda Samarineanului milostiv, cea care ne spune că: «Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon și a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat, l-au rănit, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea și văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea, a trecut și un levit și văzându-l, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el și văzându-l, i s-a făcut milă; apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn și vin și punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeți și i-a purtat de grijă. Iar a doua zi, scoțând doi dinari, i-a dat gazdei, zicându-i: ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îți voi da înapoi” (Luca 10, 30-35). Pilda pare ușor de înțeles, dar Iisus este acela care întreabă pe învățătorul de lege: „Care dintre aceștia trei ți se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?”, răspunsul nu putea fi altul decât cel dat: «Cel care a avut milă de el», după care Iisus i-a zis: „Mergi și fă și tu asemenea”, acesta fiind cuvântul cu care se încheie această pildă și desigur, cea mai bună și mai potrivită aplicare a ei în viaţa cea de toate zilele! Iubirea aproapelui e necesară ca și iubirea lui Dumnezeu şi nici nu poate exista una fără cealaltă, iar Mântuitorul numește această iubire frățească „Porunca Mea”, poruncă pe care Domnul o vrea împlinită cu atâta plinătate încât să fie egală cu iubirea cu care Hristos ne-a iubit pe noi: „Precum v-am iubit Eu”, mai ales că suntem creștini și purtăm prin botez numele lui Iisus Hristos, iar, în acest fel, avem datoria să practicăm virtutea iubirii frățești. Prin practicarea iubirii frățești, faptele creștinului bun se deosebesc de faptele tuturor celorlalți semeni şi se recunoaște adevăratul ucenic al lui Iisus Hristos. Mântuitorul Însuși ne cere acest lucru când zice: „Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan 3, 35). Aşadar, pilda acesta, pe care ispititorul învăţător de lege a priceput-o atât de puţin, cuprinde într-însa toată istoria omului, de la început la sfârşit, chiar toată istoria mântuirii noastre, de la început la sfârşit. În ea, Domnul ne învaţă că numai prin El putem ajunge în¬rudiţi cu Dumnezeu şi cu omul de lângă noi! Numai prin înrudirea cu Hristos ajungem şi la celelalte legături pe care le dobândim prin naştere şi stare în lume, prin înrudirea cu El, Hristos ne cheamă să-L iubim adânc, să-L iubim cu o dragoste care ni-L luminează nouă şi pe Dumnezeu, şi pe om, şi chiar pe vrăjmaşi. Iubirea faţă de vrăjmaşi nu izvorăşte decât din unul şi singurul izvor al iubirii, care este Domnul nostru Iisus Hristos, pentru că Dumnezeu și iubirea aproapelui sunt una și aceeași virtute, fiind singurul motiv pentru care Biserica e spital duhovnicesc în care omul găseşte vindecare şi alinare!

Și Iisus i-a zis: Mergi și fă și tu asemenea!
În loc de concluzie, să spunem că Mântuitorul Iisus Hristos a venit ca să schimbe măsurile şi judecăţile oamenilor, când oamenii au măsurat natura cu măsura lor şi măsura a fost cu lipsă, au măsurat sufletul şi trupul, şi măsura sufletului s-a micşorat la o câtime de nimic, au măsurat pe Dumnezeu şi L-au găsit mai mic decât omul, au măsurat virtutea cu măsura succesului şi virtutea s-a ieftinit. Uneori, s-au măsurat oamenii cu animalele împăunându-se pentru progresele lor, iar cerul a dispreţuit această laudă de sine, când animalele nici n-au ştiut de ea. Apoi au început oamenii a-şi măsura între ei treptele de înrudire şi afinitate; au măsurat depărtările între sate şi între case, între dialecte şi limbi, şi între o sută de alte semne, dar toate aceste măsurători nu i-au apropiat cu nimic laolaltă, fiindcă toate măsurile omeneşti au fost cu lipsă, toate judecăţile omeneşti au fost greşite. Hristos a venit să-i slobozească pe oameni de neştiinţă şi de minciună, a venit să schimbe măsurile şi judecăţile oamenilor, iar cei ce şi-au însuşit măsurile şi judecăţile Lui s-au mântuit prin adevăr şi dreptate, dar cei ce şi-au păstrat măsurile si judecăţile lor vechi, parcă măsoară până azi în întuneric şi sunt înşelaţi. Natura nu se măsoară doar cu măsura ei proprie, pentru că a fost dată omului în folosinţă şi de aceea omul este măsura ei, nu ea măsura omului. Sufletul nu se măsoară după trup, pentru că trupul ne este dat spre slujba sufletului, nu sufletul spre slujba trupului. Sufletul e măsura pentru trup, iar Dumnezeu nu se măsoară cu omul, aşa cum olarul nu se măsoară cu vasele sale! Dumnezeu nu se măsoară cu nimeni şi cu nimic, pentru că Dumnezeu este măsura tuturor şi Judecătorul tuturor. Virtutea nu se măsoară cu măsura succesului; roata trasă repede din noroi cade la fel de repede la loc. Virtutea se măsoară după Legea lui Dumnezeu, iar creşterea omului nu se măsoară după animale, ci după scurtarea depărtării între Dumnezeu şi om. Adevărata măsură a înrudirii, care îi leagă cu adevărat pe oameni, ca şi pe neamuri, nu este atât sângele, cât mila faţă de aproapele aflat în suferinţă, mai ales că ananghia unui om şi milostivirea altuia îi apropie pe oameni mai mult decât rudenia de sânge. Toate legăturile de sânge sunt trecătoare şi înseamnă ceva numai în viaţa aceasta, slujind drept chip legăturilor nepieritoare, veşnice, ale rudeniei duhovniceşti, înrudirea după duh, născută din întâlnirea dintre nevoie şi milă, rămâne în veşnicie. Iată că împrejurarea în care Mântuitorul a spus pilda aceasta, în vremea aceea, ne învaţă că singura răsplată promisă de Lege celor ce-o ţin este: să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie (Ieşire 20, 12; cf. Efeseni 6, 3). Pricina pentru care acest învăţător extrage din Lege tocmai acele două porunci, le pune laolaltă şi le citează drept cea mai sigură cale de mântuire, ce nu poate fi alta decât că el aflase că Iisus aşezase aceste două porunci pe culmea tuturor poruncilor și faptelor bune! Tineri sau bătrâni, tari sau slabi, sănătoși sau bolnavi, oricum am fi, putem împlini porunca cea mare a iubirii frățești! Chiar dacă ne-am ruga lui Dumnezeu în fiecare zi, dimineața și seara, chiar dacă L-am lăuda pe Dumnezeu recitând în fiecare zi toate rugăciunile pe care le știm, chiar dacă am împărți toate bunurile noastre celor lipsiți, nici una din aceste fapte nu valorează înaintea lui Dumnezeu atâta cât să ne câștige împărăția cerurilor, dacă nu vom avea în noi dragoste frățească. Acolo unde este iubire este pace în suflet, liniște și siguranță în mijlocul familiei și al neamurilor, iar acolo unde nu există iubire, nu există nici pace, nici siguranță! Ne putem întreba: de ce preotul și levitul nu au fost mișcați de priveliștea omului rănit și prădat de tâlhari? Fiindcă legea care-i obliga la aceasta, ca slujitori ai templului, nu cuprinsese îndeajuns ființa lor. Erau cunoscători ai legii, dar nu și plinitorii ei, pe când Samarineanul, adică un om ce făcea parte dintr-un neam urât de evrei, s-a oprit, i-a legat rănile, l-a dus pe rănit la o gazdă din apropiere, l-a îngrijit o noapte întreagă, iar a doua zi, plecând, a lăsat pe rănit în seama gazdei, cu rugămintea de a avea grijă de el și făgăduind să restituie, la întoarcere, toate cheltuielile, fără să se întrebe de ce neam sau religie este rănitul. Deci, Samarineanul are milă, se oprește și leagă rănile, fiindcă sufletul lui, descătușat de ură împotriva celor de alt neam, se lăsase cuprins și încălzit de iubire, fiindcă Dumnezeu și iubirea aproapelui sunt una și aceeași virtute, fiind singurul motiv pentru care Biserica e spital duhovnicesc în care omul găseşte vindecare şi alinare!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here