Calea, Lumina, Adevărul şi Viaţa – Dumnezeu ne poartă către Învierea sa, şi chiar dacă trece mai întâi prin Săptămâna Patimilor, toate suferinţele şi pătimirile Sale finalizându-se prin biruinţa asupra morţii!

621

În Duminica a 6-a din Postul Mare (a Floriilor), când sărbătorim Intrarea Domnului în Ierusalim; Toate ale praznicului: Ap. Filipeni 4, 4-9; Ev. Ioan 12, 1-18 (Denie), la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, mesajul Sfintei Evanghelii ne transmite îndemnul ca în această zi să ne împodobim cu flori şi cu multe ramuri înverzite pentru cea mai dramatică dintre sărbătorile Bisericii, fiindcă dramatismul acestei sărbători pline de flori mângâietoare, va reieşi din contrastul celor întîmplate, când mulţimea Îl aclamă pe Cel ce merge la moarte, fără să ştie că tot ea îl va condamna, pentru că este cutremurătoare răstignirea, mai ales că Floriile ating cota absolută a dramatismului, tocmai pentru confuzia pe care o prezintă, când mulţimea scandează osanale cu aceeaşi frenezie cu care apoi va striga: «Răstigneşte-L!». Mântuitorul nostru merge la moarte pe un drum de flori, iar copiii Îi strigă salutul cuvenit doar împăratului: «Osana!», pentru că lumea îşi aşterne cămăşile în calea Celui ce vine în numele Domnului şi ÎI numeşte «binecuvîntat», mai ales că evreii cred că Hristos a venit să-i elibereze de romani, de aceea entuziasmul lor nu are margini. Ei aleargă ca să-L vadă pe izbăvitorul lor, îi aştern ramuri de finic la picioare, ca unui învingător! Hristos intră în Ierusalim călare pe un măgăruş, nu pe un cal alb, şi s-ar părea că acesta este un gest de umilire, dar mânzul asinei pe care intră Domnul în Ierusalim a fost prorocit de Isaia şi exprimă două lucruri, în aceeaşi măsură: faptul că Iisus din Nazaret este Mesia cel prorocit, iar, în cel de-al doilea rând, faptul că Mesia este Creatorul lumii, deoarece mânzul neîmblânzit s-a supus fără împotrivire şi s-a lăsat încălecat de Hristos. Iar, măgăruşul, animalul cel mai încăpăţînat şi mai nesupus, credem că simbolizează de fapt omenirea răzvrătită care se va întoarce la Hristos şi se va supune iubirii Lui, ca o dovadă că Dumnezeu ne poartă către Învierea Sa, chiar dacă are să treacă mai întâi prin Săptămâna Patimilor, toate suferinţele şi pătimirile Sale finalizându-se prin biruinţa asupra morţii!

,,Osana, Fiul lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!” (Mt. 21, 9)
În Duminica a 6-a din Postul Mare (a Floriilor), când sărbătorim Intrarea Domnului în Ierusalim, din Sfânta Evanghelie aflăm că există o strânsă legătură între sărbătoarea învierii lui Lazăr şi intrarea triumfătoare a Lui Hristos în Ierusalim, fiindcă învierea lui Lazăr a fost preînchipuirea Învierii în cea de a treia zi a Lui Hristos şi a învierii de obşte a oamenilor, iar primirea triufală a lui Hristos în Ierusalim s-a datorat tocmai faptului că iudeii trăiau încă sub impresia acestui fapt nemaiauzit. Deci, mai întâi îl învia pe mortul de patru zile, iar, acum vine în Ierusalim ca să învieze din morţi El Însuşi, după trei zile. Între Betleem şi Betania, adică între Naşterea lui Hristos şi Betania-Ierusalim, există multe asemănări, neuitând faptul că toate praznicile împărăteşti se află într-o strânsă legătură, iar, din toate acestea se vede nebunia iudeilor care s-a manifestat şi atunci când Hristos S-a arătat în trup, dar şi acum când, prin cântări, El este dus spre răstignire. Cu adevărat, prin apariţia Sa în lume, Hristos a provocat o mare tulburare, pentru că oamenii nu puteau îndura prezenţa lui Dumnezeu printre ei, omenirea fiind atât de rănită de păcate, încât şi cea mai umilă prezenţă a lui Hristos provoca o durere profundă, ca atunci când ne apropiem şi atingem o rană, fie şi din motive terapeutice, iar, atunci, ca şi în vremurile pandemice pe care le trăim, întreaga omenire era o mare rană, aşa cum este şi în clipa de faţă! Din cauza acestui lucru, Mântuitorul Hristos Se arată întotdeauna în chip umil, nevoind să provoace prea mult furia şi patima oamenilor mai puţin credincioşi, acesta fiind chiar motivul pentru care Iisus Hristos Se dezvăluie ascunzându-Se, dar, Se ascunde dezvăluindu-se în Taină! În pofida osanalelor datorate învierii lui Lazăr şi a aşteptărilor poporului, intrarea Împăratului Hristos în Ierusalim s-a făcut în smerenie deplină. De altfel, episoadele petrecute în timpul intrării Mântuitorului Hristos în oraş, unde, după puţine zile avea să sufere chinuri cumplite, iar în cele din urmă, să fie răstignit şi să învieze, sunt descrise de către Sfinţii Evanghelişti (Matei 21,1-11, Marcu 11,1-10, Luca 19,28-40, Ioan 12, 12-16), cu atât mai mult cu cât intrarea Domnului în Ierusalim, ca, de altfel, toate evenimentele împărăteşti, a fost propovăduită de profeţi în Vechiul Testament. Prezenţa Lui Hristos înseamnă prezenţa iubirii de oameni şi a îngăduinţei, nu doar a dreptei judecăţi sau a osândei, fiindcă Mântuitorul Hristos S-a întrupat şi a venit în Ierusalim în chip de rob, ca şi mire şi ca miel neprihănit care se dă pe sine spre jertfire, smerit ca stropii de ploaie care cad pe lână fără să facă zgomot, iar cu acest chip umil, El i-a răsturnat de pe tronuri pe cei puternici şi i-a ridicat pe cei smeriţi! Prin urmare, Iisus Hristos este Împăratul noului Israel al harului Lui Dumnezeu, însă, Împărăţia Sa nu are legătură cu gândirea şi cu slava lumească, pentru că este o împărăţie a iubirii şi a smereniei. Hristos a intrat în Ierusalim şi în istorie în chip diferit faţă de ceilalţi împăraţi şi stăpânitori ai lumii acesteia! Atunci când prezintă intrarea lui Hristos în Ierusalim, Sfinţii Părinţi au în vedere şi atmosfera obişnuită a acelei epoci, când împăraţii şi conducătorii militari intrau în oraşe cu multă autoritate şi putere, însă, Iisus Hristos nu deţinea o asemenea putere şi nici nu voia să se impună oamenilor în acest fel! Mântuitorul Hristos nu avea un sceptru şi nici trâmbiţe, ci a venit într-o sărăcie desăvârşită, nefiind însoţit de săbii, de arme şi de suliţe, aşa cum în semn de cinste, se însoţeau stăpânii pământeşti, ci, Se purta cu smerenie deplină, arătând numai blândeţe fără margini, bunătate nemăsurată şi cumpătare desăvârşită, pentru că smerenia Lui Hristos este expresia iubirii şi a simplităţii Sale, nu o virtute exterioară şi prefăcută! Smerenia Lui Hristos, împletită cu simplitatea şi cu dragostea Sa, reprezintă în realitate energia Sa necreată, care provine din firea simplă a Dumnezeirii Sale, de aceea, atunci când sfinţii se învrednicesc să Îl vadă pe Hristos în slavă, ei sunt copleşiţi de dragostea şi de smerenia Sa. Potrivit scrierilor Sfinţilor Părinţi, smerenia lui Hristos se vede şi din faptul că a intrat în Ierusalim şezând pe mânzul asinei. Astfel, Sfântul Evanghelist Ioan scrie că Iisus, găsind un asin tânăr, S-a aşezut pe el (Ioan 12, 14), la rândul său, Evanghelistul Matei spune că ucenicii I-au adus Lui Hristos asina şi mânzul şi deasupra lor au pus veşmintele, iar El a şezut peste ele (Matei 21, 7), pentru ca Sfântul Evanghelist Luca să vorbească despre faptul că Hristos Domnul S-a aşezat pe mânz, nu pe asină (Luca 19, 35), ceea ce simbolizează că mai întâi S-a odihnit în sinagoga iudeilor, iar mai apoi în poporul ce venea dintre neamuri. Deci, potrivit Evangheliştilor care prezintă faptele (Matei, Marcu şi Luca), Hristos i-a trimis pe ucenicii Săi în satul de dinaintea lor, acolo unde se găseau o asină legată şi un mânz cu ea. Hristos le-a cerut să dezlege acele două animale şi să le aducă la El. Deci, după cum tâlcuiesc Sfinţii Părinţi, dacă mânzul este omenirea ce a fost dezlegată de legăturile păcatului, putem să ne gândim că acei care se aflau de faţă îi simbolizează pe viclenii farisei, care nu s-au putut opune poruncii lui Hristos, ci, au alergat imediat la stăpânul lor, Satana, şi i-au spus toate cele care s-au petrecut. Tocmai de aceea, imediat s-a făcut sfat şi întrunire a celor vicleni împotriva Lui Hristos, când păcătoşii diavoli i-au spus lui Satana ce urma să se întâmple ceva, pentru că mânzul a fost dus la domnul său şi nu mai era al lor, iar ei nu mai aveau putere asupra lui! În acest fel, diavolul s-a gândit ce trebuie să facă şi astfel, i-a îndemnat pe cărturari şi pe farisei să pregătească moartea lui Hristos, dar, nefericiţii nu ştiau, însă, că moartea Lui Hristos avea să ne dăruiască nouă viaţa veşnică, iar pogorârea Sa la Iad urma să conducă la ridicarea noastră la ceruri, ca o dovadă că Dumnezeu ne poartă către Învierea Sa, chiar dacă are să treacă mai întâi prin Săptămâna Patimilor, toate suferinţele şi pătimirile Sale finalizându-se prin biruinţa asupra morţii!.

,,Casa voastră va fi pustie; pustie va fi casa acestui popor, pustii vor fi sufletele lor, pustii speranţele; toate s-au prefăcut într-o pustie imensă”. (Matei 23, 38)
În concluzie, Intrarea Domnului în Ierusalim este una dintre cele mai triste sărbători ale anului bisericesc şi s-ar părea că toate întâmplările legate de ea reprezintă o sărbătoare, deoarece Iisus Hristos intră în sfântul oraş şi este întâmpinat de mulţimea poporului pregătit să facă din El un lider politic de la care se aştepta biruinţa asupra vrăjmaşului roman care ocupase Israelul, pentru că toată prăznuirea aceasta, toată bucuria şi toate speranţele iudeilor se bazau pe o confuzie şi pe neînţelegere, iar, aceeaşi mulţime care strigă «Osana, Fiul lui David!» (Matei 21, 9), adică bucură-te, Fiul lui David, Fiul lui Israel, peste câteva zile se va întoarce împotriva lui Hristos cu duşmănie şi cu ură, cerând răstignirea Lui. Dar, şi atunci, ca şi acum, în vremuri de contrafăcută şi manipulată pandemie, vorbindu-i poporului despre soarta lui viitoare, că vor trece pe lângă El, nu-L vor recunoaşte şi nu îl vor urma, Mântuitorul le zice: ,,Iată, casa voastră vi se lasă pustie! De acum, casa voastră va fi pustie; pustie va fi casa acestui popor, pustii vor fi sufletele lor, pustii speranţele; toate s-au prefăcut într-o pustie imensă”.(Matei 23, 38)! Pentru că singura condiţie care poate transforma pustia omenească într-o grădină înflorită, care poate da viaţă liniştită, singura condiţie a unei societăţi echilibrate este prezenţa Dumnezeului Celui viu, Cel Care pune conţinut veşnic în tot ce-i vremelnic. Pretutindeni este prezenţa Dumnezeului Care este atât de nobil, încât în fata Lui nu există nici mare, nici mic, ci, toţi sunt la fel de importanţi şi de neimportanţi, mai ales că în faţa iubirii, cele mai mici şi mai neobservate cuvinte pot fi atât de preţioase şi de importante, pe când cele mai măreţe fapte uneori rămân neînsemnate în taina iubirii negrăite! În Duminica Floriilor, aducându-ne aminte de Intrarea Domnului în Ierusalim, cu mirare vedem că un popor întreg L-a întâlnit pe Dumnezeul Cel viu, Care a venit doar cu vestea iubirii până la capăt, însă, din păcate, I-a fost întors spatele, pentru că nu-l interesa iubirea, pentru că nu o căuta, fiindcă e dificil să iubeşti aşa cum ne învaţă Hristos, până la a-ţi da viaţa de dragul acestei iubiri. De aceea, poporul iudeu a preferat altceva, el râvnea la cele pământeşti şi a rămas pustietate în locul lui, iar cei puţini, care au auzit glasul Mântuitorului, care au ales iubirea şi umilinţa, care au vrut să iubească viaţa veşnică, după făgăduinţa profetică a Lui Hristos, au înţeles că Dumnezeu ne poartă către Învierea Sa, chiar dacă are să treacă mai întâi prin Săptămâna Patimilor, toate suferinţele şi pătimirile Sale finalizându-se prin biruinţa asupra morţii!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here