În Duminica a 17-a după Rusalii (a Cananeencei); Ap.2 Corinteni 6, 16-18; 7,1; Ev. Matei 15, 21-28; la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie primim încă o adevărată «lecţie» de învăţătură duhovnicească şi de manifestare a credinţei adevărate, pentru că Evanghelia acestei Duminici, ne arată că întotdeauna, credinţa presupune cunoaştere, iubire şi stăruinţă, trei virtuţi aflate în vremurile acestea bântuite de fantoma pandemică, într-o mare şi aproape neverosimilă noapte a fricii, asociată cu o suferinţă stânjenitoare, pentru ca noi să înţelegem că vom avea răsplata vindecării, numai cu ajutorul Lui Dumnezeu! Avem, prin urmare, înaintea ochilor minţii şi ai sufletului, un exemplu vrednic de urmat de către toţi părinţii vremurilor noastre, care trebuie să se roage permanent pentru copiii lor, nu numai pentru tămăduirea lor de bolile trupeşti, ci, mai ales de bolile lor sufleteşti care devin din ce în ce mai multe, mai mari şi mai grele, pentru că niciodată nu trebuie să înceteze părinţii a se ruga «Doctoru¬lui sufletelor şi al trupurilor» noastre! Poate că în felul acesta, atenţia Sf. Ev. Matei este reţinută de o mamă îndurerată, care îl întâmpină pe Iisus Hristos pe calea rugăciunii şi a rugăminţii smerite, dar, cu toate că era păgână, închinătoare la idoli, dispreţuită, aşadar, de evrei, credinţa acestei femei a fost mare, mai mare decât a apostolilor, cei care, atunci când au văzut reacţia respingătoare a Lui Iisus, tocmai ei, cei care erau de atâta vreme cu Domnul, deci, care ar fi trebuit să-L recunoască întocmai, parcă s-au smintit, parcă şi-au pierdut credinţa, în condiţiile în care femeia a înţeles că Mântuitorul Hristos, doar se preface a fi răutăcios şi respingător, pentru că El , ca un Orator desăvârşit, de această dată a luat chipul şi felul de a vorbi al celor pe care voia să-i combată, adică, iudeii necredincioşi, care se dovedeau nemilostivi, fiindcă nu ajutau pe nimeni, nici măcar pe fraţii şi pe părinţii lor, motivând mereu că lucrul, obiectul cerut este închinat Domnului, dovedindu-se în felul acesta că viclenia şi răutatea evreilor era atât de mare, încât Dumnezeu le da poruncă să nu mai amâne pe altă dată ajutorul pe care îl va cere cineva, mai ales dacă stă în puterea lor să fie buni, fiindcă numai Dumnezeu ne iubeşte pentru credinţa noastră, care presupune cunoaştere, iubire şi stăruinţă, iar în acest fel, ţinându-ne în viaţă numai prin Bunăvoinţa Lui Milostivă!
«Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol»! (Matei XV, 22)
În Evanghelia Duminicii acesteia, vedem această femeie necăjită, ce nu are de la început o altă denumire, decât aceea de «cananeeancă», una suficientă pentru a declanşa rezerva, ba chiar oprobiul oricărui bun iudeu, dată fiind relaţia neamicală dintre iudei şi păgâni, pentru că Domnul Hristos, trimiţându-i pe ucenici în ceea ce se poate numi «o misiune de probă», le porunceşte acestora să nu meargă şi la păgâni. Desigur, aceasta nu are nici o urmare în ceea ce priveşte misiunea universală a Bisericii, căci, după Înviere, Domnul îi va trimite pe Apostolii Săi «la toate neamurile» (Mt 28, 19). Se ştia că pentru iudei, nu exista un nume mai dispreţuit decât acela de «cananeean» sau «canaanit», datorită decăderii religioase şi a păcatelor acestor populaţii, condamnate aspru de proorocii Domnului, deoarece, canaaniţii aveau un panteon extins, cu Baal, ca fiind zeul cel mai proeminent şi cu zeiţa Astarteea sau Aşteroth, care, împreună cu Anath, erau considerate zeiţe ale sexului, ale desfrânării şi ale războiului, pe lângă alte multe pretinse zeităţi. Astfel, israeliţii erau expuşi decăderii în idolatria cananeeană, cu atât mai mult cu cât temple ale acestor zeităţi existaseră nu numai în Fenicia, dar, şi în Galileea şi Samaria, de pildă în Bet-Şan, în Meghiddo, în Lachiş, în Sihem, deci, existau aceste temple păgâne rămase din tenebrele vremii! Cultul acestor zei făcea referire la o latură bestială şi materială a firii umane decăzute, cum o dovedesc unele texte ugaritice şi egiptene de origine sau de inspiraţie semitică! Dar, ca să revenim la Pericopa noastră Evanghelică, să constatăm că Domnul Iisus Hristos trece din Galileea, dincolo de Iordan, în Canaan, în ţinuturi locuite de către păgâni şi pe care Dumnezeu le blestemase pentru idolii lor, iar pe locuitorii de acolo îi iz¬gonise, când i-a adus pe israeliţi înapoi din robia egipteană. Deci, tocmai prin aceste ţinuturi a propovăduit Domnul, chiar dacă nu a intrat în Tir şi Sidon, cetăţile păgâne aşezate la poalele Libanului, ci, doar în împrejurimile lor, iar, acest lucru l-a făcut, după ce avusese o discuţie cu fariseii despre lucrurile care îl aruncă în decădere pe om şi-l fac de ocară înaintea Lui Dumnezeu. Neplăcut impresionat de sâcâiala şi invidia fariseilor, Domnul iese din hotarele patriei sale şi întâlneşte o femeie cu care poartă un dialog de o bogăţie şi o frumuseţe fără asemănare şi inegalabilă prin înţelepciune! Iată, femeia aceasta, deşi străină de neam şi de credinţă, se apropie de Domnul şi rămâne la o anumită distanţă, păstrând buna-cuviinţă a situaţiei sale şi nu numai că se adresează Domnului, ci, strigă din adâncul sufletului, adică, îşi exprimă cu glas tânguios rugămintea ei fierbinte: «Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol» (Matei XV, 22). Poate ca un minunat şi plăcut mod de adresare, aceasta dovedeşte credinţa ei că Iisus Hristos, Cel căruia I se adresează, este Mesia, Mântuitorul lumii. Strigătul ei izvora din această credinţă puternică şi mare în Domnul Hristos, din durerea ei neostoită de mamă, din nenorocirea cea mare şi din mila faţă de propriul său copil, ca un semn că Dumnezeu ne iubeşte pentru credinţa noastră, care presupune cunoaştere, iubire şi stăruinţă, iar în acest fel, ne ocroteşte, ţinându-ne în viaţă numai prin Bunăvoinţa Lui Milostivă!
„O, femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie, după cum voieşti”!
Aşadar, prezentând acest episod, Sf. Ev. Matei are în vedere o gravă problemă cu care se confrunta Biserica, anume, opoziţia creştinilor de tendinţă iudaizantă de a-i accepta pe păgâni în Biserică, iar, intervenţia ucenicilor în favoarea femeii cananeence, îi oferă Bisericii un temei în plus de a nu-i respinge pe păgânii care îmbrăţişează credinţa creştină. Deci, dacă ucenicii, iudei de neam, fac această rugăminte în favoarea unei păgâne, atunci şi creştinii de după ei, au temeiuri suficiente în a-i accepta pe păgânii care cred în Hristos, ca membri ai Bisericii! Deci, Apostolii Îi cer Domnului: «Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră», iar, intervenţia ucenicilor în favoarea femeii, acest «slobozeşte-o», prin care Îi spun Lui Hristos, ce să facă, are şi un evident sens limitativ, adică: «Fă-i ceea ce cere, vindec-o pe fiica ei de demon, ca să ne lase în pace!», iar, această intervenţie, nu este nici iubire pentru acea femeie cananeeancă, nici compasiune pentru marea ei suferinţă, ci, numai dorinţa de a se scăpa de ea şi de strigătele ei. Cam cum ne comportăm şi noi, de multe ori, în faţa stăruinţei cerşetorilor care ne asaltează cu necazurile şi cu cererile lor de ajutor, deoarece, dacă Iisus Domnul, ar fi împlinit dorinţa ucenicilor Săi, harul dat de El femeii aceleia ar fi fost atât de neînsemnat, încât nici nu s-ar fi putut numi «har», mai ales că Domnul Hristos este izvorul harului, al Harului nemăsurat al mântuirii trupeşti şi sufleteşti, pe vecie, de care, se subînţelege din text, se va învrednici femeia aceea şi fiica ei, pentru credinţa femeii cananeence! În esenţă, să spunem că durerea sfâşietoare a mamei copilei bolnave i-a scos pe învăţăceii Lui Iisus din cadrul rolului lor tradiţional, încât simţeau nevoia imperioasă să-L roage pe Domnul s-o dezlege din legăturile cu care satana legase pe sărmana ei fiică. Dar, vine răspunsul Domnului: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (vers. 24), iar, acest răspuns i-a amuţit pe ucenici, pe când femeii cananeence i-a dat grai şi curaj. Ea a stăruit şi socotind că rugăciunea ei de la distanţă poate este o necuviinţă, iar strigătele ei nu exprimă destulă evlavie, smerenie şi dragoste, s-a apropiat şi a căzut în genunchi la picioarele Domnului, închinându-I-Se şi zicând: «Doamne, ajută-mă!», deci, o rugăciune răbdătoare şi fierbinte care conţine un singur cuvânt: «ajută-mă!», parcă, pentru a ne spune: Ajută-mă, fiindcă eu cred că poţi să mă ajuţi, încă mai cred că şi vrei, cu toate că acum mă refuzi! O rugăciune vrednică de urmat, iată curajul, iată speranţa pe care ţi le dă rugăciunea fierbinte! Astfel, minunatul dialog continuă, căci Domnul îi răspunde: „Nu este bine să iei pâine de la gura copiilor și să o arunci câinilor”, după care femeia nu deznădăjduieşte, nu se descurajează, ci, dă un răspuns extraordinar, parcă inspirat de Cel în faţa căruia stătea, de Duhul Sfânt care luminează pe cei neştiutori şi întăreşte pe cei slabi, pentru că femeia cananeeancă Îi spune Domnului: «Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor», după care, Mântuitorul Iisus Hristos, atunci, i-a răsplătit femeii cananeence înţelepciunea, smerenia, răbdarea, rugămintea, bunătatea, dragostea şi credinţa ei adevărată, de unde putem înţelege faptul că Mântuitorul a dorit prin aceasta, ca religia Sa cea nouă şi dumnezeiască să depăşească hotarele unui singur popor şi să devină un bun comun al întregului neam omenesc! În concluzie, credinţa aceasta mare şi încercată a cananeencei a fost răsplătită de către Dumnezeu, cu prisosinţă, deoarece, pe lângă faptul că o laudă pentru credinţa ei: „O, femeie, mare este credinţa ta!”, fiecare dintre noi, trebuie să ne închinăm cu smerenie şi să vedem că Mântuitorul Îşi descoperă bunătatea, dragostea faţă de făpturile Sale, prin Mila Sa, căci îndată îi îndeplineşte rugămintea, spunându-i: „Fie ţie, după cum voieşti”, şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela! Iată, aşadar, cât de mult folos aduce o credinţă smerită, o credinţă fierbinte, mare şi puternică, o credinţă stăruitoare în rugăciune sinceră! Credinţa mamei a vindecat-o pe fiică de chinurile groaznice, a în¬vins şi a izgonit pe satana, a biruit refuzul de la început al Domnului şi a devenit pildă pentru toate generaţiile viitoare de creştini, pentru ca noi să înţelegem cu multă preţuire şi cu mult respect, că Dumnezeu ne iubeşte pentru credinţa noastră, care presupune cunoaştere, iubire şi stăruinţă, iar, astfel, ţinându-ne în viaţă numai prin Bunăvoinţa Lui!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
