În Duminica a 33-a după Rusalii (a Vameşului şi a Fariseului); Ap. 2 Timotei 3, 10-15; Ev. Luca 18, 10-14 (Începutul Triodului), la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie oficiată în Biserica Ortodoxă Română se aminteşte faptul că se deschide timpul Triodului, o perioadă a anului bisericesc ce cuprinde Postul Sfintelor Paști și cele trei duminici pregătitoare, care debutează cu «Duminica Vameşului şi a Fariseului» şi ţine până în Sâmbăta Mare (înainte de Sfintele Paşti), Triodul fiind una dintre cele trei mari perioade ale anului liturgic ce precede perioada Penticostarului (opt săptămâni de la Paşti), ceea ce înseamnă că urmează perioada cea mai lungă a Octoihului. De altfel, numele de Triod provine de la cuvântul grecesc «triodion», care înseamnă trei ode sau trei cântări care se cântă în biserici în această perioadă la canoane. Sfinţii Părinţi au rânduit această pildă la începutul Triodului, pentru a ne descoperi că numai prin smerenie putem ajunge să avem în suflet prezenţa lui Dumnezeu şi că numai prin ea, Dumnezeu este adus în viaţa noastră, mai ales că rugăciunea însoţită de mândrie deşartă, de lăudăroşenie autosuficientă, de dispreţ egoist faţă de aproapele nostru, cu prea multă încredere în meritele noastre relative, devin o blasfemie, o batjocură la adresa lui Dumnezeu şi a celorlalţi oameni, motiv pentru care Mântuitorul ne-a spus că fariseul, care a făcut o astfel de rugăciune, nu s-a întors mai îndreptat la casa lui (Luca XVIII, 14). Căci, cu dreptate vorbind, noi, dacă stăm şi gândim cu înţelepciune şi drep¬tate, nu avem nici cel mai neînsemnat motiv şi nici un fel de în¬dreptăţire ca trufia să pună stăpânire pe viaţa noastră, doar ca să ne lăudăm de ceea ce credem cu egoism că înfăptuim prin singurele noastre puteri. Toate sunt daruri pentru dobândirea cărora nu avem nici un fel de merit, căci nimic n-am făcut noi spre a le avea! Iată, aşadar, că înaintea lui Dumnezeu nu avem de ce ne mândri şi nu avem cu ce ne semeţi cu trufie, mai ales că din motive multiple şi atât de temeinice, viaţa de toate zilele a unui adevărat ucenic al Domnului Hristos trebuie să se desfăşoare în cea mai curată şi mai profundă smere¬nie, mai ales că Dumnezeu ne învaţă că numai rugăciunea şi smerenia zidesc scara spre cer şi înalţă zborul de toate zilele al fiinţei noastre celei lăuntrice, către viaţa cea veşnică!
,,Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului” (Luca 18, 13),
Aşadar, în Duminica a 33-a după Rusalii, în Evanghelia ce se va citi este înfăţişată rugăciunea vameşului, care i-a atras acestuia milostivirea lui Dumnezeu prin cuvintele: ,,Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului” (Luca 18, 13), iar, vrednic de luare-aminte este şi faptul că această scurtă rugăciune a fost ascultată de Dumnezeu şi că ea a fost rostită în templu în timpul slujbei, când se citeau şi se cântau psalmi şi alte rugăciuni către Dumnezeu. Astfel Rugăciunea aceasta a fost încuviinţată de către Evanghelie şi dată ca pildă de rugăciune smerită, de aceea, trebuie să o cercetăm cu evlavie, iar, aceasta este pentru noi o datorie sfântă! Când odrăsleşte în suflet adevărata pocăinţă, când se arată în sufletul vameşului smerenia şi străpungerea duhului din pricina descoperirii păcătoşeniei sale înaintea ochilor săi, el nu mai poate să grăiască multe, ci, caută, adunându-se în sine, tinzându-şi toată luarea-aminte asupra nenorocitei sale stări, să înceapă să strige către Dumnezeu printr-o rugăciune scurtă, pentru că mai întinsă este priveliştea păcătoşeniei atunci când i-o dă Dumnezeu omului! Ea nu poate fi zugrăvită prin cuvinte meşteşugite şi multe căinţe, poate cel mai bine o înfăţişează suspinul şi tânguirea sufletului, smerenia îmbrăcându-se în cuvinte cât mai scurte şi cât mai simple cu putinţă. Ca urmare, acela care doreşte să descopere în sine adâncul simţământului pocăinţei întrebuinţează pentru atingerea acestei stări o rugăciune scurtă, rostind-o cu cât mai multă luare-aminte şi cu profundă evlavie. Părăsirea multei grăiri, fie aceasta şi de cuvinte sfinte, ajută minţii să scape în chip deplin de împrăştierea minţii şi să tindă cu toată puterea sa spre vederea de sine! „În rugăciunea ta, să nu-ţi îngădui a grăi multe, spunea Sfântul Ioan Scărarul, ca mintea ta să nu se abată spre cercetarea cuvintelor. Un singur cuvânt al vameşului L-a plecat pe Dumnezeu spre milostivire şi o singură spusă plină de credinţă l-a mântuit pe tâlhar. Multa grăire în rugăciune deseori duce mintea la împrăştiere şi nălucire, iar puţina grăire de obicei o adună”, preciza cu deplină elocinţă sfântul şi cu atâta înţelepciune! Iar, din pricina folosului, cum nu se poate mai mare pe care îl aduce rugăciunea scurtă, cu luare-aminte, adunată, Sfânta Liturghie îi îndeamnă pe credincioşii săi ca să se deprindă la bună vreme cu o oarecare rugăciune scurtă. Celui ce s-a deprins cu o astfel de rugăciune, îi vine mai uşor să se roage în orice loc şi în orice vreme, deoarece, el poate striga către Dumnezeu şi călătorind, şi stând la masă, şi lucrând, şi aflându-se în societate, iar, dacă nu poţi să te rogi cu gura, te poţi ruga cu mintea, iar, în această privinţă e limpede cât de inspirată este rugăciunea scurtă! Ca să fim bine înţeleşi, Domnul Iisus Hristos a spus această pildă, mai ales pentru oamenii care, amăgiţi şi înşelaţi de părerea de sine, se întemeiază şi nădăjduiesc în dreptatea lor, în faptele lor bune, dar, mărunte, privind spre ceilalţi oameni de la înălţimea părerii lor de sine şi a unei amăgiri de sine, mai ales dacă au o părere proastă despre cei decăzuţi şi îi dispreţuiesc, îi osândesc, îi vorbesc de rău, atât în taină, în sufletul lor, cât şi la arătare, înaintea oamenilor din jur! Repetăm, Sfânta Biserică a rânduit ca să fie citită această Evanghelie înainte de intrarea în perioada Postului Mare, ca să ne păzească de părerea preabună de sine şi de tentaţia defăimării aproapelui, care nu lasă nicidecum simţământul pocăinţei să fie însuşit de inimă, iar dacă postul nu e împodobit cu ofranda pocăinţei, nevoinţa postirii rămâne o încercare deşartă care ne aduce vătămare, întărind în noi părerea de sine şi încrederea în sine! Poate că aşa sunt mai toate nevoinţele trupeşti şi faptele bune cele văzute, dacă vom socoti că săvârşindu-le aievea, noi aducem jertfă lui Dumnezeu, nu că îi plătim dintr-o datorie cu neputinţă de plătit! Desigur, cercetând ceea ce ne istoriseşte Evanghelia, ne vom încredinţa că prigoanelor şi urii necontenite a fariseilor, le-au fost supuşi mereu, fie păcătoşii pocăiţi, care s-au împăcat cu Dumnezeu şi s-au făcut drepţi în urma pocăinţei, fie ucenicii şi următorii lui Dumnezeu înomenit, dar, mai mult decât toţi, Însuşi Dumnezeu înomenit, Cel atotdesăvârşit şi Care este Mântuitorul vieţii noastre! În vremea respectivă, ca şi astăzi, de altfel, fariseii aveau o concepţie eronată despre Legea lui Dumnezeu, îndeletnicindu-se cu cercetarea şi învăţarea Legii doar după slovă, nu prin faptă şi încercare, nu prin plinirea ei, deoarece, numai în aparenţă îşi agoniseau nu smerenia, care îl aduce pe om la adevărata cunoştinţă de Dumnezeu, ci o neobişnuită îngâmfare şi semeţie lumescă. Rânduielilor rituale, care preînchipuiau tainic cele ce aveau să fie în Noul Testament, ei le confereau o însemnătate mult mai mare decât se cuvenea, dar nu băgau în seamă poruncile lui Dumnezeu, care alcătuiesc miezul Legii. Prin interpretări deformate asupra înţelesului Legii, potrivit ştiinţei lor cu nume mincinos şi inimii lor stricate asupra faptelor pilduitoare, fariseii se înfăţişau în ochii lor proprii, ca şi în ochii altora ca slujitori ai lui Dumnezeu şi ca bine-plăcuţi Lui, în vreme ce slujeau şi făceau pe plac doar părerii prea bune despre sine. Ei năzuiau să îi slujească şi să îi facă pe plac lui Dumnezeu prin împlinirea voii lor părelnice şi şi potrivit gândirii lor superficiale, socotindu-le pe acestea neîndoielnic bune şi adevărate, dar, nu prin cercetarea şi împlinirea Voii Lui Dumnezeu, aşa cum a făcut şi fariseul, ştiut fiind faptul că Dumnezeu ne învaţă că numai rugăciunea şi smerenia zidesc scara spre cer şi înalţă zborul de toate zilele al fiinţei noastre celei lăuntrice, către viaţa cea veşnică!
,,Oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța”!
Pericopa Evanghelică ne mai învaţă faptul că, de cele mai multe ori, însuşi binele se face în el o cauză imperativă a răului, aducând în om părerea de sine, sădind, hrănind şi făcând să crească cea mai pierzătoare din toate patimile care este trufia! Domnul Iisus Hristos, Cunoscătorul inimilor, arată prin ce gânduri se vădea aşezarea de taină a inimii fiecăruia dintre cei doi care se rugau şi prin ce gânduri închipuia fiecare dintre ei aşezarea sa faţă de Dumnezeu. Pe de o parte, Fariseul era mulţumit de sine, se socotea vrednic de Dumnezeu, bineplăcut lui Dumnezeu, adică, vorbea în gând potrivit felului în care se vedea pe sine însuşi în taina sufletului său, din pricina necuprinsei măreţii a lui Dumnezeu, care face să se minuneze şi să se uimească toată făptura înţelegătoare! Dar, nu Dumnezeu i-a dat fariseului acea aşezare a sufletului cu care se laudă el, pentru că autorul acestor înclinaţii care omoară sufletul cu moarte veşnică, este arhanghelul căzut (Ioan 8, 44), sub a cărui înrâurire a luat naştere aşezarea sufletească a fariseului! Pentru că se pune întrebarea: oare, cum putea fariseul să cunoască faptele şi conştiinţa vameşului care intrase împreună cu el în templu, care nu vorbise cu el nimic, care nu îi povestise nimic despre sine? Pentru fariseu, faptele sale erau nişte jertfe, nişte merite înaintea lui Dumnezeu, iar, acest fel de a vedea lucrurile este propriu tuturor fariseilor.
De altfel, credem că le este propriu fariseilor să se smintească de cei în care nu văd fariseism, le este propriu să se smintească de cei care, dezgustaţi de iubirea de sine şi de dorinţa de a plăcea oamenilor, se străduiesc să placă lui Dumnezeu întru simplitate, fiindcă în taina inimii lor; le este propriu să vadă păcat şi gând rău acolo unde nu este nici urmă de aşa ceva, dar, mai ales, le este propriu să-i osândească, să-i urască şi să-i prigonească pe adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu! Dacă ne gândim la Rugăciunea inimii sau a cugetului nostru, legată de aceea în puţine, dar simţite cuvinte ale buzelor, rugăciune în care nu te ocupi de greşelile altora, ci arătând o adâncă şi sinceră căinţă, te referi numai la păcatele tale! Rugăciune ca a vameşului din Sfânta Evanghelie este o rugăciune bineplăcută lui Dumnezeu, pentru că smerenia îi dă tot ceea ce-i lipsea celeilalte, mai ales că rugăciunea vameşului este un înalt model de rugăciune, mai întâi prin smerenie şi în al doilea rând pentru că, în aşa de puţine cuvinte: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului” (Luca XVIII, 13) se cuprinde atât de multe, cum nici nu ne putem imagina! Pentru că se află în aceste scurte cuvinte o rugăciune de cerere, dar totodată şi una de laudă şi mulţumire împreună cu o rugăciune a inimii şi a buzelor, adică toate formele de rugăciune cunoscute! În rugăciunea vameşului recunoaştem afirmată, bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu, starea de păcate de care nu ne poate izbăvi decât ajutorul Lui, pe care-1 cheamă cu adâncă şi respectuoasă îngăduinţă şi totodată ne aminteşte, fară cuvinte, să nu-i uite Dumnezeu nici nevoile pe care le are în viaţa sa! De aceea, Mântuitorul ne asigură că vameşul, care s-a rugat astfel, s-a întors mai îndreptat la casa sa, în înţelesul că, pe de o parte, rugăciu¬nea i-a fost ascultată , şi nu putea să nu-i fie ascultată, iar, pe de alta, că sufletul său s-a simţit uşurat, curăţit, împăcat, pentru că înlăturând orice urmă de trufie a pregătit în fiinţa sa, sălaş cuviincios şi bine-plăcut Lui Dumnezeu!În concluzie, în pilda despre vameşul smerit şi fariseul mândru, Însuşi Domnul Iisus Hristos ne vorbeşte despre modul cum trebuie şi cum nu trebuie să ne rugăm, pentru că nu trebuie să ne rugăm ca fariseul, care se rezuma la înălţarea de sine înaintea lui Dumnezeu, fiindcă fariseul înălţa mulţumire lui Dumnezeu, doar pentru că el nu se credea atât de josnic ca alţi oameni, se lăuda cu pretinsele lui calităţi, în timp ce vameşul, strângător de dări, urât şi dispreţuit de către toţi oamenii, socotindu-se mare păcătos, stătea cu capul în piept, necutezând să-şi ridice nici ochii către cer şi, lovindu-şi pieptul, se mulţumea doar să ceară: ,,Dumnezeule! Milostiv fii mie, păcătosului”! (Lc. 18, 13). Prin această rugăciune sfântă, el împlinea cea dintâi poruncă dată de Hristos în Fericiri, ca o sfântă nevoie de pocăinţă înaintea lui Dumnezeu, Cel Care ne învaţă că numai rugăciunea şi smerenia zidesc scara spre cer şi înalţă zborul de toate zilele al fiinţei noastre celei lăuntrice, către viaţa cea veşnică!
Profesor dr. Vasile GOGONEA