În Duminica a 19-a după Rusalii; Ap. 2 Corinteni 11, 31-33; 12, 1-9; Ev. Luca 6, 31-36 (Predica de pe munte – Iubirea vrăjmaşilor), în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă Română este rânduită citirea unui text Evanghelic intitulat «Predica de pe munte» (Ev. Luca 6, 31-36) pe care l-am putea intitula «Evanghelia învăţăturilor Dumnezeieşti mântuitoare», fiindcă Domnul Iisus Hristos dă unele sfaturi înţelepte prin care îi diferenţiază categoric pe cei care sunt dispuşi să-L asculte împlinindu-I cuvântul, faţă de cei care aleargă după altceva şi altcineva decât Dumnezeu, cu condiţia ca sentimentul de iubire să existe în toată lumea şi să capete multiple forme, întrucât, fără iubire, omenirea n-ar putea supravieţui în confruntarea cu virusul pandemic! Se ştie că toate religiile lumii îndeamnă la iubire, numai că Hristos aduce marea noutate din partea Părintelui ceresc, porunca de a ne iubi chiar şi duşmanii, prin aceasta, iubirea fiind recomandată oamenilor ca o practică permanentă şi universală. Din păcate, iubirea umană este lipsită de constanţă duhovnicească, nu este permanentă şi, mai ales, devine selectivă şi ţine de interese materiale mărunte! Pentru că ne spune Domnul: „Rugaţi-vă pentru cei… ce vă prigonesc” (Matei 5, 44)? Rugaţi-vă, aşadar, pentru duşmanii voştri, şi în acest fel poate că le veţi face bine! Dacă vrăjmaşul nu vrea să primească nimic de la tine, Dumnezeu primeşte rugăciunea ta pentru dânsul. Atunci, Dumnezeu îi va îmblânzi inima, îl va întoarce cu bunăvoinţă spre tine. Nu-i cu neputinţă, aşa cum crede lumea, să întorci un duşman înverşunat şi să ţi-l faci prieten, iar, dacă ar fi cu neputinţă oamenilor acest lucru, îi stă în putere lui Dumnezeu! Dar, pentru aceasta trebuie să te rogi! Nu e lipsit de importanţă pentru mântuirea ta să ai în viaţa aceasta mai mulţi prieteni decât duşmani, dar lucrul de căpetenie este de a nu fi tu duşmanul cuiva, deci să fii prietenul tuturor în inima ta, în gândurile tale, în rugăciunile tale către Dumnezeu! Totuşi, devine dificil în a-i defini pe adevăraţii duşmani pe care ţi se cere să-i iubeşti, întrucât în Sfânta Scriptură termenul de duşman are o conotaţie mult mai blândă decât credem noi, mai ales că întrebarea ar fi cine este adevăratul duşman şi până unde se poate merge cu iubirea lui? Dacă, spre exemplu, cineva atentează la integritatea teritorială a ţării tale, te invadează şi începe să-ţi ucidă poporul, familia, rudele şi prietenii, în baza iubirii creştine, pe care el nici măcar nu o are în suflet, oare, îi poţi răspunde mereu cu iubire, lăsându-l să te distrugă pe tine şi pe conaţionalii tăi? Se impune, deci, cu acurateţe, să ne identificăm duşmanii la care se referă Hristos, pentru că, oricum, din contextul Evangheliei reiese faptul că Iisus Domnul n-a spus nicăieri şi niciodată că s-ar impune să-i admiri şi să-i iubeşti pe criminali şi pe cei care îţi doresc şi caută să te suprime fizic pe tine ori pe cei apropiaţi ai tăi, dar să faci tot ceea ce îţi stă în putinţă ca să trăieşti în pace cu toată lumea, tocmai pentru a desluşi cu limpezime cine sunt duşmanii pe care trebuie să-i iubim, fiindcă Dumnezeu ne îndeamnă să-L imităm în iubire pe Părintele Ceresc şi să-i iubim chiar şi pe cei care nu sunt deloc atrăgători şi poate mai puţin vrednici de a fi iubiţi!
,,Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea”!
Aşadar, în această Duminică a 19-a după Rusalii, Domnul ne spune: „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea”, deci, cu aceste cuvinte începe Evanghelia iubirii vrăjmaşilor, pentru că în ultima instanţă, dacă vrem ca oamenii să nu ne fie duşmani, să nu le fim nici noi lor, iar, dacă e adevărat faptul că oricine pe lumea aceasta are duşmani, atunci de bună seamă că şi noi suntem duşmanul cuiva! Dar cum să-ţi fie omul prieten, dacă tu îi eşti duşman? Înlătură cu mult curaj rădăcina duşmăniei din inima ta, şi apoi numără-ţi duşmanii, iar, cu cât mai desăvârşit ai să-ţi smulgi din inimă rădăcina cea rea şi toate vlăstarele care încolţesc dintrînsa, cu atât mai puţini duşmani au să-ţi iasă în cale! Dacă vrei, deci, ca oamenii să-ţi fie prieteni, încetează, mai întâi, ca tu a le fi lor duşman, fă-te tu mai întâi prietenul lor, iar, îndată ce le vei fi semenilor tăi un bun prieten, numărul duşmanilor tăi va scădea şi chiar va dispărea cu timpul! Dar câştigul cel mai mare este că, în acest fel, ţi-L faci prieten pe Dumnezeu, acesta fiind lucrul cel mai de preţ pentru mântuirea ta, ca să nu fii duşmanul nimănui, şi nici să nu ai vreun duşman. Dacă îi eşti cuiva duşman, lucrul acesta împiedică şi mântuirea ta, şi pe a lui, iar dacă eşti altora prieten, atunci până şi duşmanii tăi îţi vor ajuta, vrând-nevrând, să te mântuieşti! Dacă ar socoti omul, mai degrabă, cu câţi semeni de-ai lui este în discordie într-o singură zi, faţa cea neagră a acestei lumi, poate că ar străluci ca soarele. Deci, porunca Domnului Hristos de a le face noi oamenilor ceea ce voim să ne facă şi ei nouă este atât de firească, atât de bună, încât e de mirare şi e o ruşine că ea nu este obişnuinţă a vieţii de zi cu zi între oameni, pentru că nimeni pe lume nu vrea să i se facă rău, iar, pentru acest lucru, trebuie să nu facă nici el rău altora! Oricine vrea să i se facă bine, trebuie să facă şi el bine altora! Orice om vrea să fie iertat când greşeşte, iar, pentru aceasta, va trebui să ierte şi el pe alţii! Fiecare om vrea să-şi împărtăşească durerile şi bucuriile cu alţii, chiar să se întristeze şi el de durerile altora, să se bucure şi el de bucuriile altora, vrea ca alţii să vorbească bine despre el, să-l cinstească, să-l hrănească dacă e flămând, să-l cerceteze dacă e bolnav şi să-l apere, dacă e prigonit, iar Iubirea înseamnă să le facă şi el altora toate acestea! Sublinierea este valabilă pentru persoane şi pentru grupuri de oameni, pentru neamuri, naţiuni şi ţări, deci de la nivel local până la nivelul întregii lumi! Dacă toţi ar face din aceasta o lege nescrisă, toată răutatea şi lupta între stări, între neamuri şi ţări, ar înceta, ar înceta şi luptele, şi războaiele, pentru că iubirea prin iertare este leacul tuturor bolilor şi al suferinţelor oamenilor! Pentru că mai departe spune Domnul: „Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei! Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai!”. Dar, oare, Dumnezeu aşteaptă ca oamenii să merite soarele de pe cer, ca să poruncească soarelui să strălucească? Nu lucrează Dumnezeu din dragoste? Dragostea e o virtute lucrătoare, iar Dumnezeu a arătat acest lucru de la întemeierea lumii! De când e lumea lume, zi de zi, Domnul a revărsat, cu milostiva-I Bunătate, daruri bogate peste toate făpturile Sale, fără să fi aşteptat să primească mai întâi ceva de la ele, ca să le dea ca răsplată! Dacă ar fi fost aşa, nimic din câte sunt n-ar mai fi, pentru că e bine să realizăm adevărul potrivit căruia, dacă vom iubi numai pe cei ce ne iubesc, nu suntem altceva decât nişte neguţători care-şi vând marfa la tarabă, iar dacă facem bine numai celor ce ne fac nouă bine, atunci nu suntem altceva decât nişte datornici care-şi plătesc datoriile, iar Dumnezeu ne îndeamnă să-L imităm în iubire pe Părintele Ceresc şi să-i iubim chiar şi pe cei care sunt mai puţin vrednici de a fi iubiţi!
,,Iubiţi-i pe vrăjmaşii voştri şi faceţi-le bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt”!
În Duminica aceasta a 19-a după Rusalii, e bine să înţelegem cu deosebită claritate că mila nu e o virtute care acoperă datoriile, ci una care dă de la sine mereu cu generozitate, cu bucurie, iubirea fiind o virtute care dă fără să aştepte să primească înapoi. Dacă dăm cui ne va da înapoi, înseamnă doar un schimb de bunuri banal, fiindcă mutăm doar banii dintr-o pungă în alta, socotind că ceea ce împrumutăm este încă al nostru, tot atât de al nostru ca şi când s-ar afla în mâinile noastre. Ar fi de-a dreptul ridicol să credem că Dumnezeu ne învaţă să nu iubim pe cei ce ne iubesc, să nu facem bine celor ce ne fac bine, pentru că El vrea numai să spună că aceea e o treaptă foarte de jos a virtuţii, care le e la îndemână şi păcătoşilor, fiind cea din urmă expresie a binelui, care de fapt sărăceşte lumea, îi constrânge pe oameni să fie tributari prejudecăţilor şi-i împuţinează la suflet! Întotdeauna, Dumnezeu vrea să-i înalţe pe oameni pe înălţimile virtuţii, acolo de unde se pot vedea toate bogăţiile Tatălui Ceresc şi ale lumilor Sale, acolo unde inima îngrădită şi fricoasă a supusului se deschide larg, se eliberează şi se face inimă de moştenitor al Împărăţiei Cerurilor! Dragostea faţă de cei ce ne iubesc este numai prima literă din împărăţia fără hotar a iubirii, pentru că facerea de bine către binefăcători este prima zi de şcoală în lungul şir al învăţării faptelor bune, însemnând fapta «bobocilor», iar a împrumuta celor de la care ştim că vom lua înapoi nu este nici bine, nici rău, ci doar un pas, cel dintâi, mic de tot, către binele cel mare, care dă fără să aştepte să primească ceva înapoi! Când are în vedere păcătoşii, Dumnezeu îi are în atenţie mai întâi pe păgâni, pe cei cărora nu li s-a dezvăluit plinătatea tainei adevărului şi iubirii Lui Dumnezeu. Aceştia sunt păcătoşi pentru că s-au întors de la adevărul şi iubirea Lui Dumnezeu şi în locul Lui Dumnezeu şi-au luat drept legiuitor lumea păcătoasă, de la care au învăţat să iubească numai pe cei care îi iubesc şi ei şi să facă bine numai celor ce le fac şi lor bine! Însă, Taina cea mare a adevărului şi a Iubirii Lui Dumnezeu s-a descoperit din nou prin Mântuitorul Iisus Hristos, care s-a descoperit mai strălucitoare ca la începuturile Creaţiei. Poate că mulţi dintre noi ne numărăm printre cei care doar cu numele suntem creştini, iar cu faptele suntem păgâni şi păcătoşi! Înaintea Lui Dumnezeu, de mare laudă şi recunoaştere sunt numai acele fapte care, oricât ar fi de mici, se aseamănă faptelor de iubire dumnezeieşti, fiindcă Dumnezeu ne îndeamnă să-L imităm în iubire pe Părintele Ceresc şi să-i iubim chiar şi pe cei care nu sunt deloc atrăgători şi poate mai puţin vrednici de a fi iubiţi!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
