Calea, Lumina, Adevărul şi Viaţa – Dumnezeu ne îndeamnă să fim încrezători în puterea Lui, să dovedim râvnă în săvârşirea lucrării binelui de slujire a semenilor, ca să împlinim poruncile Mântuitorului nostru!

649

În Duminica a 18-a după Rusalii; Ap. 2 Corinteni 9, 6-11; Ev. Luca 5, 1-11 (Pescuirea minunată), în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă Română, la Sfânta Evanghelie, ni se vorbeşte despre pescuirea minunată, mai prescis, despre minunea săvârşită de către Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos cu Simon Petru şi cu alţi pescari care toată noaptea s-au trudit şi nimic nu au prins cu năvoadele lor! «Şi răspunzând Simon, a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins» (Luca V, 5), pentru ca la îndemnul Mântuitorului, Simon să arunce mrejile mai adânc, în lacul Ghenizaretului, unde «au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejile» (Luca V, 6). Aşadar, această Pericopă despre pescuirea minunată, ne demonstrează cu pregnanţă, cum fapta Mântuitorului a determinat o schimbare fundamentală în viaţa unor pescari, făcându-i să-şi părăsească ocupaţia lor tradiţională şi să devină mărturisitori şi slujitori ai lui Dumnezeu, ai oamenilor, iar, apoi, ca Apostoli şi propovăduitori ai Legii Evanghelice. De fapt, Simon Petru s-a smerit atunci când a văzut această minune săvârşită de către Domnul Iisus Hristos şi fără a se mândri câtuşi de puţin, şi-a recunoscut păcătoşenia şi slăbiciunile şi i-a spus Domnului, căzând la genunchii Lui: «Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos» (Luca V, 8). Oare, câţi dintre noi, am avea curajul şi demnitatea să spunem acest lucru? Dar, Simon Petru şi-a dat seama, în faţa minunii săvârşite, ce era el în realitate şi ce i se cuvenea lui Iisus, mai ales că, spaimă mare i-a cuprins pe toţi care au fost de faţă la săvârşirea acestei minuni, între care erau şi Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, «căci spaima îl cuprinsese, pe el şi pe toţi cei care erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îl prinseseră. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon» (Luca V, 9—10). De aici, putem înţelege că Mântuitorul Iisus Hristos, văzând smerenia lui Simon, îi zice: „Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni” (Luca V, 10), acesta devenind un apropiat al Domnului, cu excepţia momentelor sale de lepădare, mai ales că ne punem întrebarea, oare, ce i-a determinat pe aceşti oameni să-şi părăsească ocupatia, familiile lor, şi să-L urmeze pe Domnul Iisus? Fără nici un dubiu, că hotărârea lor de a-L urma pe Iisus este nepătrunsa şi nebiruita putere a dumnezeiescului har, iar, putem spune că mai este şi pilda vieţii Sale curate şi sfinte, exemplare prin virtutea smereniei. Pentru că mulţi au propovăduit învăţături înalte pe care ei nu le-au urmat, pe când Mântuitorul Iisus Hristos a împlinit în totalitate ceea ce a învăţat. Poate că asemenea pescarilor din Evanghelia Duminicii a 18-a după Rusalii, pilda vieţii neprihănite a Mântuitorului stă ca o carte de aur deschisă în faţa noastră, fiindcă El este lumină pentru noi, după nopţi lungi de pescuit în deşertul iluziilor vieţii pământeşti! Desigur, pentru smerenia lui Simon şi a celorlalţi pescari, harul lui Dumnezeu a coborât peste ei şi au devenit pescari de oameni, Apostoli ai neamurilor, pentru ca noi să înţelegem că smerenia e păstrătoarea credinţei şi temelia tuturor virtuţilor, deoarece cu ea toate virtuţile devin mai profunde şi mai desăvârşite. Ea stă la temelia vieţii noastre spirituale şi se află la baza tuturor celorlalte virtuţi pe care le regăsim în strălucirea oricărui har ceresc, fiindcă Dumnezeu ne îndeamnă să fim încrezători în puterea Lui, să dovedim râvnă în săvârşirea lucrării binelui de slujire a semenilor, ca să împlinim poruncile Mântuitorului nostru!

«Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos! Dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele»!
Aşadar, să pornim de la faptul că Pericopa Evanghelică a Duminicii a 18-a după Rusalii, poate că vine să ne ajute să-l cunoştem pe cel care va deveni «portdrapelul» cetei Apostolilor, care, ajuns pe malul Mării Galileii, străjuit de niște frumoase terase naturale care-i dau aspectul unui adevărat amfiteatru, Mântuitorul va vorbi mulțimilor, dar, nu oricum, ci, urcat în corabia lui Simon, fiul lui Iona, când pescarul tocmai curăța mrejele după o zi lungă de pescuit care nu fusese prea rodnică. Deci, odată încheiată propovăduirea, Învățătorul va adresa pescarului o poruncă. „Mână la adânc, şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi”, prin cuvinte ce sună uşor ciudat, cu deosebire, atunci când ele vin din gura unui necunoscut și sunt adresate specialiștilor. În acest context, începând cu Duminica a optsprezecea după Rusalii, se citesc la Sfintele Liturghii fragmente din Evanghelia după Luca, iar, prima Pericopă duminicală se referă la chemarea primilor ucenici la apostolat. Iar, dacă Matei și Marcu spun că Domnul umbla pe lângă Marea Galileii și S-a adresat direct celor ce își dregeau mrejele, chemându-i să fie «pescari de oameni», Sf. Ev. Luca dezvoltă subiectul, aducând noi detalii cu privire la transformarea acestor pescari în Apostoli propovăduitori ai învăţăturilor Domnului. Și el amintește de două corăbii trase la mal, spunând că pescarii își spălau mrejele, însă, Domnul, potrivit Evangheliei din această Duminică, nu trece direct la subiect şi nu face direct chemarea la ucenicie, ci îl roagă pe cel ce avea să fie purtătorul de cuvânt al apostolilor să tragă corabia puțin de la țărm, pentru că motivul pentru care dorise aceasta era că veniseră mulțimi de oameni la El și Îl îmbulzeau, așa că, acostată la mică distanță de mal, corabia devenea un fel de podium, de unde Iisus Hristos putea să fie văzut și auzit mai bine de cât mai mulți oameni. Dar, abia după încheierea cuvântării Domnului începe chemarea la apostolat, şi nici atunci, în modul direct, ci, printr-o acțiune simbolică: Mântuitorul îi cere lui Simon să plece cu corabia în larg și să arunce mrejele cât mai adânc pentru pescuit. Acesta se supune, dar nu fără a explica mai întâi că ar fi de prisos pentru că toată noaptea a încercat să prindă ceva, dar s-a întors fără nimic. Este acelaşi Petru uşor îndoielnic, dar, credincios Domnului, pe care îl vom întâlni de multe ori în Sfânta Scriptură! Orice pescar de meserie știe că peștele se prinde mai bine noaptea, până la revărsatul zorilor, iar, dimineața, după ce soarele a răsărit, e mult mai greu, fiindcă peștii coboară în adâncurile apelor. Cu atât mai mult, dacă pescarii nu reușiseră o noapte întreagă să prindă ceva, șansa de succes pe zi era destul de mică. Ar putea fi vorba şi despre oboseala pescarilor după o noapte nedormită, însă, cu toată motivţia sa, Petru Simon adaugă: «Dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele», dovedind o deplină ascultare! Deci, pescarul de profesie renunță la propria lui părere de dragul Domnului Iisus, iar, această atitudine trădează faptul că predica ținută de El mulțimilor l-a pătruns la inimă pe iscusitul pescar, cel numit mai târziu «Petru», pentru credința sa tare, ca de piatră. Mântuitorul trebuie să-i fi vorbit lui Simon despre apropierea Împărăției lui Dumnezeu, despre puterea credinței sau poate chiar despre lăsarea omului cu totul în grija lui Dumnezeul Care face minuni, Dumnezeul Care ne îndeamnă să fim încrezători în puterea Lui, să dovedim râvnă în săvârşirea lucrării binelui de slujire a semenilor, ca să împlinim poruncile Mântuitorului nostru!

„Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni” (Luca V, 10)
Pentru a concluziona cele spuse până acum, să mai adăugăm faptul că Domnul nostru Iisus Hristos, spre a ne face să înţelegem că virtutea smereniei este cea mai preţioasă dintre toate virtuţile, începe «fericirile», chiar cu aceasta, când zice : „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” (Matei V, 3), iar, Apostolul Petru dă frumoase îndemnuri fiilor duhovniceşti, zicându-le: «Supuneţi-vă preoţilor şi toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har» (I Petru V, 5). Aşadar, smerenia este o virtute iubită de către Mântuitorul Hristos, prin care vrea să fie imitat de toţi cei care vor să-L urmeze, când zice: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre!” (Matei XI, 29). De aceea, Domnul nostru Iisus Hristos a zis: „Dacă tu vei osebi lucrul de preţ de cel fără de preţ vei fi ca gura mea” (Ieremia XV, 19), adică, ceea ce este al lui Dumnezeu de ceea ce este al nostru şi dacă vom putea deosebi ceea ce este de valoare de ceea ce este josnic, vom fi asemenea gurii Sale îndumnezeite şi plină de înţelepciune! În urma dovezii de ascultare, Petru și cel ce era în corabie cu el, probabil fratele său Andrei, dacă e să coroborăm textul Evangheliei cu cele de la Matei și Marcu, aruncă mreaja la adânc și prind o cantitate de pește mai mare decât capacitatea mrejei de a rezista greutății, aşa că Petru le face semn celor din corabia a doua, probabil Iacov, Ioan și tatăl lor, Iona, dacă citim la ceilalți Evangheliști, iar, împreună au reușit să scoată la liman mreaja care era aproape să se rupă. Chiar și așa, cantitatea de pești a umplut amândouă corăbiile, acum aflate amândouă în pericol să se scufunde de greutate. Pentru că ajunși la mal, pescarii galileeni se simt copleșiți, iar, Petru înțelege că pescuirea bogată nu e întâmplătoare, ci e martorul unei minuni făcute de către Domnul Iisus Hristos. Totuşi, în frica lui sfântă şi smerită, îi spune Domnului: «Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!». Aşadar, e de remarcat faptul că acesta se simte nevrednic, pentru păcatele sale, să fie cercetat și răsplătit de Dumnezeu. Nu e vorba de o rugăminte adresată lui Iisus de a pleca, așa cum făcuseră gherghesenii, când Domnul a vindecat un îndrăcit, trimițând demonii în turma de porci (Marcu 5, 17), pentru că, mai degrabă este simțul duhovnicesc de micime în fața puterii dumnezeiești. Prin urmare, smeritul nu se încrede în puterile lui proprii, ci, omul smerit e bucuros atunci când alţii îi cunosc defectele şi lipsurile pentru că el nu se supără dacă unii îl întrec fie prin bogăţia lor, fie prin iscusinţa lor, sau chiar prin virtutea lor! Acela este smerit care ascultă de părinţii şi de mai marii lui, având pildă pe Mântuitorul Hristos, Care S-a făcut ascultător până la moartea pe cruce. Smerit este acela care iubeşte pe cei mai de jos decât el sau pe cei care-i sunt supuşi, iar, această smerenie e temelia întregii desăvârşiri Evanghelice şi a vieţii spirituale. Dintotdeauna, aşa cum ar trebui, mai ales în zilele noastre, smerenia să fie drumul drept şi sigur pe care, dacă vom umbla, nu vom greşi niciodată. Întotdeauna cel smerit se bucură de pacea inimii, care e binele cel mai mare pe care îl poate avea omul pe pământ şi, tot din smerenie izvorăşte pacea, bucuria şi fericirea pe care ne-o dorim cu toţi în viaţa aceasta! Pericopa Evanghelică de la Sf. Ap. Luca se încheie, în ceea ce privește chemarea la apostolat, în același fel ca și la Sf. Ev. Matei și la Sf. Ev. Marcu, atunci când pescarii își trag corăbiile la țărm şi nu apucă să selecteze peștii, să îi vândă sau să îi valorifice cumva, ci, lasă totul și merg după Domnul. De aceea, dorinţa neclintită de a fi alături de El este superioară oricărei ocupații curente, mai ales că acestea ne sunt date pentru a înțelege că, atunci când Domnul ne cheamă, nu e cazul să mai întârziem inutil cu lucrurile noastre cotidiene, ci, să ne punem încrederea în Dumnezeu şi să fim încrezători în puterea Lui, să dovedim râvnă în săvârşirea lucrării binelui de slujire a semenilor, ca astfel prin tot binele ce-l facem pentru semeni, să împlinim poruncile Mântuitorului şi să contribuim la binele întregii omeniri, pentru că Dumnezeu ne îndeamnă să fim încrezători în puterea Lui, să dovedim râvnă în săvârşirea lucrării binelui de slujire a semenilor, ca să împlinim poruncile Mântuitorului nostru!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here