În Duminica a 20-a după Rusalii; Ap. Galateni 1, 11-19; Ev. Luca 7, 11-16 (Învierea fiului văduvei din Nain), în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă Română, Sfânta Evanghelie ne aduce înainte una dintre cele trei învieri pe care le-a înfăptuit Mântuitorul Iisus Hristos pe parcursul vieții Sale pământeşti, care conțin în ele un anumit aspect definitoriu al manifestării puterii lui Dumnezeu, din înviere în înviere, crescând în intensitate și înțelegere, epectatic, prin înaintarea continuă a cunoaşterii Lui Dumnezeu şi descoperindu-ne în egală măsură dumnezeirea Celui care le-a săvârșit, ceea ce înseamnă că Domnul Iisus Hristos a procedat ca la crearea lumii, când a făptuit totul bine. Atotputernicul a văzut că toate erau bune, mergând din bine în bine, și apropiindu-se în felul acesta de ziua încununării lucrării Sale, zidind pe om și așezându-l în mijlocul lucrului mâinilor Sale pentru a se bucura de creație împreună cu Ziditorul său, și pentru a se odihni contemplând frumusețile create. De aici, reținem o primă perspectivă a faptului că moartea este un somn, este o trecere către o altă etapă a vieții. Pentru că fiul văduvei nu era doar adormit, ci, era deja depus în sicriu, iar cortegiul funerar îl însoțea, pentru a-l așeza în mormânt. De aceea, Iisus, plin de compasiune, se apropie și, în primă instanță o consolează pe mama văduvă spunând: „Nu plânge!”, iar, aceste cuvinte „nu plânge”, iar apoi „apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: ,,Tinere, ţie îţi zic, scoală-te”. (Luca 7, 14) Îi spune și văduvei din Nain aceleași cuvinte pentru că ea, plângându-și fiul mort, era o prefigurare a momentului de pe Golgota, era o anticipare a tânguirii Precistei la picioarele crucii. Ea nu trebuia să mai plângă pentru că Cel ce se atinsese de sicriu era Cel din care izvora puterea vindecării oricărei răni, chiar și a celei provocate de moarte. Mântuitorul Hristos e prezentat, astfel, în ipostaza tămăduitorului, pentru că odată întrat în Nain, săvârșește această minune ce-I deconspiră noblețea sufletească, o dovadă a faptului că Dumnezeu ne chemă să-I vorbim, atunci când peste sufletul nostru se aşterne durerea păcatului, pentru a-I cere ajutorul şi pentru a ne afla faţă în faţă cu Creatorul!
,,Nu plânge”! Şi apropiindu-se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit!
În Duminica a 20-a după Rusalii, aflăm, aşadar, că Mântuitorul: «S-a dus într-o cetate numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi multă mulţime. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Şi apropiindu-se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te. Şi s-a ridicat cel mort şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său». (Luca 7, 11-16). Pentru că mulţi şi-au dat singuri numele de «Salvatori al omenirii», dar care dintre aceştia ar fi putut măcar să viseze că ar putea scăpa omenirea de moarte? În istorie, mulţi învingători au fost, dar, câţi dintre ei au biruit moartea? Nimeni în afară de Unul singur, Domnul nostru Iisus Hristos, cu care nimeni nu se poate asemăna, pentru că El nu este numai Omul Nou, ci este Lumea Nouă şi Ziditorul ei. Moartea nu este o oprelişte pentru împărăţia Sa, fiindcă a călcat-o în picioare şi a deschis împărăţia înapoi în timp de la Adam şi Eva şi înainte peste veacuri până la ultimul om ce va fi trăitor pe pământ. Mântuitorul S-a uitat şi a văzut că viaţa nu se sfârşeşte odată cu moartea trupului, dar îi poate ajunge pe unii mai înainte de moartea trupească şi pe mulţi îi vede vii în mormânt, şi pe mulţi morţi în trupuri vii. A străbătut cu vederea Sa timpul, cum străbate fulgerul norii şi a văzut stându-I înainte suflete, suflete ale celor care au murit de mult şi suflete care se vor naşte. Hristos a venit ca să alunge frica cea veche din oameni, dar şi ca să aducă o frică nouă: frica de păcat. Frica cea veche era frica de moartea trupului, dar, frica nouă va să ne fie frica de moartea sufletului, frica pe care Hristos a ascuţit-o şi a întărit-o. Frica de moartea trupului îl face pe om să cheme în ajutor lumea! De frica de moarte, omul se proţăpeşte în lume, se agaţă de lume, se întinde în lume, doar doar să-şi lungească permisul de rezidenţă întrînsa, doar, doar şederea să-i fie cât mai lungă şi cât mai dulce. Prin cuvântul Său, Mântuitorul a înviat şi învie sufletele păcătoase, suflete care au murit mai înainte de moartea trupească şi a făgăduit să învie şi trupurile celor care au murit. Prin iertarea păcatelor, prin învăţătura Sa şi prin preacuratul Său Trup şi Sânge a înviat morţii şi îi învie şi astăzi! Cu Iisus, noi credem în nemurire. Așadar, nu credem că totul încetează odată cu moartea, noi credem în înviere, adică în faptul că victoria vieții asupra morții va viza întreaga lume. Noi credem că Iisus Hristos a înviat și că această înviere cuprinde pe toți cei care Îi aparțin Lui, căci «voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte». (I Corinteni, 12, 27). Când Hristos Domnul îl învie pe fiul văduvei din Nain, sau pe Lazăr, prietenul Său, ne arată nouă că Împărăția lui Dumnezeu a început cu El. Minunea este un fel de eșantion din Împărăția lui Dumnezeu, care ni se pregătește nouă și care va fi inaugurată într-o zi și în care – după cuvintele Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan –«moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi» (Apocalipsa 21, 4), ci doar viață veșnică. În acest fel, nu mai suntem candidați la moarte, ci moștenitori ai vieții veșnice. Moartea trupurilor va veni, dar pentru creștini aceasta nu înseamnă nimic, căci Iisus Hristos este Domnul Vieții, El reface ceea ce moartea distruge: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!”, deci, nu există bătrânețe în Iisus Hristos. Şi această victorie asupra răului a început cu fiecare dintre noi, în chip nevăzut, în ziua botezului nostru. Atunci, trecem cu toții de la moarte la viață.
Moartea pentru lumea aceasta și renașterea la noua viaţă în Hristos ca descendenți din Adam cel nou, iată garanția înveșnicirii noastre. Iar, faptul că la sfârşitul veacurilor, va învia morţii, Mântuitorul a arătat nu numai prin cuvinte, ci şi prin fapte, înviind pe unii din moarte încă în vremea vieţii Sale pământeşti şi înviind El Însuşi! Aflăm, aşadar, că Domnul înviază morţii: «Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea». De-abia ajunsese la porţile cetăţii, când a întâlnit alaiul de îngropare care ieşea din cetate. S-a întâlnit Domnul cu slujitorul; Dătătorul de viaţă s-a întâlnit cu moartea. Cel mort era un băiat, cum vedem din cuvântul lui Hristos care i-a spus: „Tinere”, precum şi din faptul că l-a dat mamei lui după ce l-a adus înapoi la viaţă. Mama trebuie să fi fost dintr-o familie bogată şi nobilă, de vreme ce împreună cu ea venea un alai atât de mare. „Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge!” Desigur că alaiul venea după această mamă îndurerată nu numai pentru că ea făcea parte dintr-o familie de vază ci şi pentru că lovitura primită era deosebit de grea. Femeia îşi pierduse singurul fiu. Durerea tuturor celor de faţă trebuie să fi fost mare, iar jalea generală sporea lacrimile şi deznădejdea nefericitei mame, pentru că Dumnezeu ne chemă să-I vorbim, atunci când peste sufletul nostru se aşterne durerea păcatului, pentru a-I cere ajutorul şi pentru a ne afla faţă în faţă cu Creatorul!
,,Tinere, ţie îţi zic, scoală-te”. Şi s-a ridicat cel mort şi a început să vorbească!
În Duminica a 20-a după Rusalii realizăm faptul că noi, chiar dacă toţi aşteptăm ca durerea să ne fie împărtăşită de cei din jur când moartea ne smulge pe cineva drag, părtăşia celorlalţi la durerea noastră nu ne împuţinează cu nimic suferinţa. Când cei slabi mângâie pe cei slabi, slabă e şi mângâierea. Desigur, pe cei adunaţi împrejurul unui trup mort îi încearcă un simţământ ascuns, nedat pe faţă, şi acest simţământ este ruşinea. Oamenii nu numai că se tem de moarte, dar le e şi ruşine de ea, iar ruşinea aceasta este o dovadă — o dovadă chiar mai puternică decât frica — a faptului că moartea e urmarea păcatului. Aşa cum bolnavul se ruşinează să-i arate doctorului rana sa ascunsă, tot astfel şi oricine are conştiinţă se ruşinează cu arătarea mortalităţii sale. Ruşinea de moarte dovedeşte obârşia şi destinul nostru de nemurire? Dacă s-ar teme oamenii de Dumnezeu măcar pe jumătate, aşa cum se tem de moarte, nu s-ar mai teme de moarte! Domnului i-a fost milă de acea biată mamă. „Nu plânge!” i-a spus. A citit totul în sufletul ei. Era văduvă, era singură. Acum murise şi singurul ei fiu, nu mai avea pe nimeni. Dar Dumnezeu? Poate să fie cineva singur când Dumnezeu e cu el? Poate omul să aibă o însoţire mai strânsă decât cu Dumnezeu? Nu-i Dumnezeu mai aproape de noi decât ne sunt mama şi tatăl, şi fraţii, şi surorile, fiii şi fiicele? El ne dă rude, şi tot El le ia de la noi, dar de părăsit nu ne părăseşte; ochiul Său nu osteneşte a ne veghea, dragostea Lui nu se schimbă niciodată. Străpungerea morţii ne uneşte şi mai strâns cu Dumnezeul nostru, Dumnezeul cel viu! Nu plânge! Cu aceste cuvinte mângâie Domnul mama îndurerată. Le spune Unul care nu crede, cum cred mulţi dintre noi, că sufletul băiatului mort a coborât cu el în mormânt la despărţirea de trup; le spune Cel care ştie totul despre sufletul băiatului mort, Cel care are în puterea Sa acest suflet. Cu aceleaşi cuvinte căutăm şi noi să mângâiem jalea celor îndureraţi, chiar dacă şi inimile noastre sunt pline de lacrimi. Iar, dacă lacrimile ne sunt, în înţeles creştin, de atâta folos, de ce spune Domnul acelei mame: Nu plânge? Aici e cu totul altceva. Femeia plângea ca cineva care nu are nădejde; şi nu plângea pentru păcatele fiului, nici pentru ale sale, ci pentru pierderea copilului, pentru păruta lui nimicire, pentru veşnica despărţire de el. Dar era acolo Fiul lui Dumnezeu, Domnul viilor şi al morţilor. Nu are de ce să plângă nimeni cu El de faţă! Când fariseii i-au cerut socoteală Domnului pentru faptul că ucenicii Lui nu postesc ca cei ai lui Ioan, Domnul a răspuns: „Puteţi, oare, să faceţi pe fiii nunţii să postească, câtă vreme Mirele este cu ei?” (Luca 5, 34). Poate, aşadar, să plângă cineva când este cu el Dătătorul-de-Viaţă, în a Cărui împărăţie nu sunt morţi, ci numai vii? Dar nefericita văduvă nu-L cunoştea nici pe Hristos, nici puterea lui Dumnezeu. Îşi jelea singurul copil cu bocete deznădăjduite, ca toţi iudeii — şi ca toţi păgânii — care n-au avut niciodată credinţa în învierea morţilor, sau având-o vreodată, au pierdut-o în patimile păcatului! Deci, durerii ei ieşite din minţi, izvorâte din neştiinţă, i-a spus Domnul: „Nu plânge!”, deci, nu i-a spus aşa cum mulţi zic celor ce jelesc: „Nu plânge!” în înţelesul că lacrimile nu ajută la nimic. „Nu plânge! Plânsul tot nu-l aduce înapoi! Aşa a fost să fie; şi noi vom merge pe aceeaşi cale”! Iată toată mângâierea, mai bine zis lipsa de mângâiere, pe care o putem aduce altora, şi care nu mângâie pe nimeni. Dar altceva vrea să spună Hristos când zice: Nu plânge! „Nu plânge, pentru că sunt Eu aici. Eu sunt păstorul tuturor oilor, şi nici una nu poate să fie ascunsă undeva unde să nu ştiu Eu. Fiul tău nu a murit în felul în care crezi tu. Nu: doar sufletul i s-a despărţit de trup. Eu am putere asupra sufletului său aşa cum am putere şi asupra trupului. Pentru durerea ta, care vine din neştiinţă, şi a tuturor celor din jurul tău, am să unesc iarăşi sufletul băiatului cu trupul, am să-l aduc la viaţă; nu atât pentru el, cât pentru tine şi pentru toţi oamenii aceştia, ca să cunoaşteţi că Dumnezeu veghează asupra oamenilor şi că Acela Eu sunt, Mesia şi Mântuitorul lumii”. Iată cu ce înţeles a spus Hristos mamei: „Nu plânge!” A spus şi a trecut la faptă! Prin aceasta, Domnul a mai vrut şi să ne înveţe că, atunci când săvârşim vreo faptă bună, s-o facem pe cât se poate noi înşine, cu luare-aminte şi din toată inima, nu prin alţii, nu fără grijă, nu plictisiţi şi nu ca şi cum abia am aştepta să scăpăm odată de corvoadă. Vedeţi câtă dragoste şi frumuseţe este în fiecare cuvânt şi în fiecare mişcare a Mântuitorului. El ne arată că nu numai orice dar al lui Dumnezeu e desăvârşit, ci desăvârşit este şi chipul dăruirii care-l face pe om să-L laude şi să-L slăvească pe Dumnezeu Care ne chemă să-I vorbim, atunci când peste sufletul nostru se aşterne durerea păcatului, pentru a-I cere ajutorul şi pentru a ne afla faţă în faţă cu Creatorul!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
