Calea, Lumina, Adevărul şi Viaţa! – Dumnezeu ne cere doar să avem în suflet lumina credinţei şi mereu să-I mulţumim cu o sinceră şi nefăţarnică recunoştinţă pentru toate binefacerile Sale!

768

În Duminica a 29-a după Rusalii; Ap. Duminicii a 28-a: Coloseni 1, 12-18; Ev. Luca 17, 12-19 (a celor 10 leproşi), la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie se va citi Pericopa Evanghelică din care vom putea înţelege faptul că Iordanul cel nou, de acum sfinţit prin Botezul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, vindecă lepra sufletului şi a trupului, fiindcă, în cele din urmă, prin Taina Sfântului Botez, Iordanul umple marginile pământului şi ne cheamă cu insistenţă la ridicarea leprei de pe noi, a leprei din noi şi a leprei dimprejurul nostru şi al izolării noastre, deoarece sfinţindu-ne în valurile Iordanului pământesc, ne pregătim casele să vină a doua oară Mântuitorul Hristos, sfinţindu-ne cu stropii de rouă ai Iordanului Ceresc, pentru a intra în Împărăţia veşnică a Binecuvântatului şi Atotputernicului Dumnezeu! Totodată, Pericopa Evanghelică a Duminicii acesteia, ne îndeamnă ca de fiecare dată, să ne îndreptăm sufletul şi mintea către Dumnezeu, să cădem la picioarele Lui şi să-I mulţumim cu deosebire în aceste vremuri de criză pandemică sau de cultivare a psihologiei fricii în viaţa oamenilor, pentru că niciunul dintre noi, nu ne vindecăm prin vaccinuri contrafăcute şi aducătoare de foloase bogaţilor, niciunul nu ne imunizăm printr-o injecţie despre care nu ştim nimic şi nu ne punem vindecările exclusiv pe seama medicamentelor, pe seama medicilor noştri plătiţi cu salarii fabuloase, ci, doar pe seama voinţei noastre de a ne îndrepta spre Dumnezeu şi de a nădăjdui numai în tratamentul Doctorului doctorilor, mai ales că sunt prea puţini cei care ştiu să-I mulţumească Lui Dumnezeu, chiar şi atunci când se bucură din partea Lui de cele mai mari daruri, mai ales că Bunul Dumnezeu ne cere doar să avem în suflet lumina credinţei şi mereu să-I mulţumim cu o sinceră şi nefăţarnică recunoştinţă pentru toate binefacerile Sale!

L-au întâmpinat zece bărbaţi leproşi, care au ridicat glasul, zicând: «Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne»!
Aşadar, Sfânta Evanghelie care se citeşte La Sfânta Liturghie în Duminica a 29-a după Rusalii este mustrătoare la adresa noastră, la adresa tuturor oamenilor din zilele noastre, ca şi a tuturor oamenilor din toate timpurile, care nu sunt îndeajuns de recunoscători pentru binefacerile primite de la Dumnezeu, ştiute şi văzute, dar mai ales binefacerile neştiute, nevăzute, neînţelese uneori, mai ales că de multe ori în viaţă, constaţi că vine mulţumirea şi recunoştinţa de la cine te aştepţi mai puţin, fiindcă Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos a primit recunoştinţă şi mulţumire pentru binefacerea făcută, numai de la unul dintre cei zece leproşi, acesta fiind străin de neamul evreiesc, străin de Lege, străin de Dumnezeu! Acesta, pentru că a primit binefacerea de la Dumnezeu, s-a întors şi I-a mulţumit, motiv pentru care Mântuitorul Hristos va zice: „Numai unul s-a vindecat? Oare, nu 10? Ceilalţi nouă unde sunt?”. O întrebare firească pe care o punem şi noi, la biserică, la casele noastre, pentru toţi cei botezaţi, pentru toţi cei cununaţi în faţa Sfântului Altar, pentru că mulţi dintre noi suntem bolnavi sau în vreo nevoie şi Dumnezeu ne ajută şi simţim ajutorul Lui, de aceea, să ne rugăm sfinţilor, pe care i-am tot rugat şi îi rugăm, ca să intervină la Dumnezeu pentru noi, nevrednicii, să-I fim recunoscători Maicii Domnului, care pururea se roagă şi intervine pentru noi, iar, în faţa pericolului pandemic, real sau mistificat, să fim recunoscători pentru binefacerile date de Dumnezeu, dar şi pentru cele rele pe care le-a trimis asupra noastră, pentru că şi acestea ne sunt de mare folos! Poate, uneori avem pagube, uneori avem pierderi, uneori ne mor cei dragi, rude apropiate contaminate de virusul pandemic, uneori vine apa peste noi, alteori se dărâmă munţii peste noi, alunecă dealurile şi satele, dar, să fim recunoscători şi pentru acestea, pentru că nu ştim ceea ce rânduieşte Dumnezeu pentru noi, când ne cere doar să avem în suflet lumina credinţei şi mereu să-I mulţumim cu o sinceră şi nefăţarnică recunoştinţă pentru toate binefacerile Sale!

Numai unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I!
De asemenea, toţi trebuie să fim recunocători şi mulţumitori, pentru multe lucruri pe care le fac alţii pentru noi, pentru că noi, trăitorii de azi, suntem beneficiari ai jertfei eroilor naţiunii, care au luptat pentru independenţă, pentru limbă, pentru neatârnare, pentru continuitate, deci, suntem beneficiarii eroilor credinţei, care au luptat pentru integritatea credinţei ortodoxe, care au murit pentru ea, care s-au făcut martiri! Suntem beneficiarii eforturilor părinţilor noştri care ne-au crescut cu mari greutăţi, iar, dacă, din păcate, ne-am descoperi printre cei nouă leproşi nerecunoscători, atunci, va trebui să auzim şi în urechile noastre întrebarea Mântuitorului Iisus Hristos: „Dar cei nouă unde sunt?”. Într-o parabolă cu tâlc, ni se spune că Dumnezeu a chemat la masă toate virtuţile şi s-au adunat: bună¬tatea, simplitatea, adevărul, credinţa, dragostea, speranţa, mila, generozitatea, smerenia, modestia şi altele, iar, toate virtuţile acestea erau pline de bunăcuviinţă, se cunoşteau şi stăteau de vorbă ca bune prietene, însă, două dintre ele, deşi erau alături, nu vorbeau nimic, nu comunicau nicidecum între ele, acestea fiind bunăvoinţa şi recunoştinţa. Atunci, le-a întrebat Dumnezeu: Voi, de ce tăceţi? Nu ne cunoaştem, au răspuns nedumerite, nu ne-am întâlnit niciodată! Deci, ca şi în Pericopa Evanghelică a Duminicii acesteia, pentru că rar se întâlnesc bunăvoinţa cu recunoştinţa, să înţelegem că minuni ca aceasta cu vindecarea celor zece leproşi, aşa cum este ea istoristă de către Sf. Ev. Luca, s-au putut întâmpla, fără îndoială, aşa cum se întâmplă şi azi unele lucruri ciudate, care ies din ordinea naturală a faptelor fireşti. Se pare că evenimentul întâlnirii Mântuitorului Hristos cu cei zece leproşi, precum şi vindecarea minunată a acestora este relatată numai de către Sf. Ev. Luca şi este foarte probabil ca el să fi primit informaţia chiar de la beneficiarul acestei vindecări, adică, de la străinul (samarineanul) care în mod cert a devenit unul dintre fiii Bisericii primare, astfel încât Luca, şi în calitatea sa de medic, s-a simţit obligat moral să imortalizeze în scris minunea, dar şi ca să le arate samarinenilor, foarte ostili fraţilor lor iudei, că mântuirea vine prin Cineva de neam iudeu (In. 4, 22). Altfel spus, Sfântul Ev. Luca vrea să accentueze faptul că Mântuitorul Hristos s-a adresat mai întâi neamului Său, adică iudeilor, iar în al doilea rând samarinenilor care erau înrudiţi cu iudeii, cu toate că aceştia se amestecaseră cu păgânii, şi de aceea, pe cel vindecat Hristos îl numeşte «străin», adică, de alt neam, mai ales că în timpul propovăduirii, Hristos îi îndeamnă pe ucenicii Săi să se adreseze şi păgânilor, adică «neamurilor» din toate colţurile lumii! De bună seamă, recunoştinţa este o datorie, iar, viaţa noastră este strâns legată de a altor oameni: de părinţi, de rudenii, de înaintaşi, de generaţiile care au trăit înaintea noastră şi de la care am preluat prin moştenire tot ceea ce avem: biserică, şcoală, tradiţii, învăţătură, credinţă. Noi nu am putea trăi fără alţi oameni, chiar dacă «fariseii pandemiei» ne condamnă la izolare şi la purtarea botniţei pe faţă, pentru că tot ceea ce avem şi suntem noi, datorăm în cea mai mare parte altor oameni, dar, în primul rând Lui Dumnezeu! De aceea, recunoştinţa este o datorie şi e cuviincios, e cinstit, e uman să recunoaştem acest lucru! Suntem datori cu multă recunoştinţă faţă de toţi cei ce s-au ostenit în vreun fel la formarea şi creşterea noastră, suntem datori Lui Dumnezeu, părinţilor care ne-au născut, ne-au crescut şi au purtat grijă de creşterea noastră. Pe urmă învăţătorilor noştri: preotului, care ne-a născut duhovniceşte şi poartă grijă de mântuirea noastră; profesorilor care ne-au ajutat să ne facem un rost în viaţă şi tuturor binefăcătorilor noştri, iar Dumnezeu ne cere doar să avem în suflet lumina credinţei şi mereu să-I mulţumim cu o sinceră şi nefăţarnică recunoştinţă pentru toate binefacerile Sale!

Şi i-a zis: ,,Ridică-te şi du-te! Credinţa ta te-a mântuit!“
Ca un exemplu din care trebuie să învăţăm foarte mult, îl constituie faptul că într-o biserică din Ierusalim, o icoană a Sfintelor Patimi ale Domnului Hristos înfăţişează slugile arhiereilor care lovesc cu pumnii în obrazul Domnului, iar El Se apleacă, parcă ferindu- Se de lovituri, pentru că nu-I vine să creadă ceea ce se întâmplă. „Poporul Meu, ce ţi-am făcut Eu ţie şi cu ce îmi răsplăteşti? Pe orbii voştri i-am luminat, pe cei leproşi i-am curăţit, pe morţii voştri i-am înviat… Cum se poate să-mi arătaţi o astfel de nerecunoştinţă?”. Dar, oare, noi, cei de azi şi cei de atunci până azi, suntem recunoscători mai ceva decât poporul evreu? Iată, ni se pun lacăte la biserici, suntem urmăriţi când mergem la Biserică, acasă la Domnul, Care ne-a chemat la El pentru a-I adresa cuvinte de mulţumire, de recunoştinţă, pentru că atâtea binefaceri am primit de la El, dar, vai, cât sunt de nesimţitoare şi fără evlavie cuvintele şi simţirile noastre, mai ales când stăm lângă El şi privirile noastre rătăcesc cine ştie unde, când ne aflăm în jurul tronului Lui, dar dialogăm între noi despre frica de pandemie, despre lipsurile vieţii, despre lucruri aşa de străine de Locul cel sfânt! Iar, Domnul Se uită la noi cu mâhnire şi nedumerire, parcă nu-I vine să creadă! Iată, ne considerăm creştini, dar, ne este frică de pandemie şi de cei ce au pretenţia că ne apără de COVID-19, purtăm numele lui Hristos, ne lăudăm cu El şi cu Evanghelia Lui şi profităm din plin de această deosebită cinste, ne rugăm în biserici şi în mănăstiri în Numele Lui, pentru dragostea Lui. Deci, Domnul ne-a iubit, încât să-Şi dea şi viaţa pentru noi, iar, pentru toate acestea, nu ne cere decât să avem dragoste între noi: „După aceasta, vă vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei…”, spune Domnul, dar, câtă lipsă de dragoste, câtă duşmănie, câtă ură se află între noi, creştinii. „Cum e posibil?”, se întreabă Domnul cu mâhnire şi cu multă nedumerire. Astfel, prin tot ceea ce facem în viaţa noastră păcătoasă, între noi, în Casa Domnului, pare-se că lovim cu pumnii nerecunoştinţei în sfântul şi dumnezeiescul obraz al Domnului Hristos, Cel Care ne priveşte cu adâncă mâhnire, cu nespusă nedumerire, cu toate că ne cere doar să avem în suflet lumina credinţei şi mereu să-I mulţumim cu o sinceră şi nefăţarnică recunoştinţă pentru toate binefacerile Sale!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here