Calea, Lumina, Adevărul şi Viaţa! – Dumnezeu ne arată puterea credinței răsplătită în taină, după pilda femeii care s-a vindecat şi după ce Iair a văzut puterea asupra vieţii şi a morţii, prin învierea fiicei sale!

1392

În Duminica a 24-a după Rusalii; Ap. Efeseni 2, 14-22; Ev. Luca 8, 41-56 (Învierea fiicei lui Iair); glas 4, voscr. 10, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă Română, la Sfânta Evanghelie se va citi un text în care Sfântul Ev. Luca vine să ne arate cât de căutat era Învățătorul, pentru că nu doar mulțimi de oameni din păturile de jos ale societății veneau să-I ceară ajutorul, ci și reprezentanții elitei sociale a vremii și a celei religioase, mai ales că unii Îl provocau la confruntare, alții încercau să-L prindă în cuvânt, iar, alții erau pur și simplu curioși. Existau însă și cei care veneau să-i solicite un ajutor, aşa cum este şi acest Iair, aflat în fața unei cumpene a vieții, deoarece îi murise singura lui fiică şi atitudinea lui e una ce poate fi plasată între smerenie și disperare, aşa că Domnul merge la casa mai-marelui sinagogii, făcându-Şi loc printre oamenii agitaţi ce și-ar fi dori să-L atingă. În acea situaţie, o femeie care avea scurgere de sânge şi boala o frământa de doisprezece ani fără a-şi afla leacul, deși făcuse tot ceea ce era omenește posibil şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată, se apropie de Doctorul cel fără de plată, se atinge de poala hainei Lui și tămăduirea survine pe loc, după care se trage repede înapoi, spre a nu fi observată de către mulțimea care ignoră deopotrivă gestul și prezența ei, nu, însă şi Domnul, deoarece Se oprește, și întreabă: „Cine este cel ce s-a atins de Mine?” Apostolii sunt de-a dreptul surprinşi, pentru că toată lumea Îl îmbulzea și El se dovedea consecvent în căutarea femeii uşor stânjenită şi temătoare, care vine și mărturisește ceea ce a făcut, destul de speriată pentru că ştie că ar putea fi supusă oprobriului public pentru îndrăzneală. Societatea în care trăia nu era una ce se remarca prin recunoașterea la cote maxime a condiției femeii, ci, dimpotrivă, Iisus Hristos vrea doar să o dea drept exemplu şi spune: „Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace”, deoarece, prin cuvintele ce vin să-i pecetluiască vindecarea, Domnul ține să arate că acela care se apropie de Dânsul cu credință, nu va fi izgonit şi în acest fel restituie deopotrivă demnitatea și sănătatea femeii. Acest episod atrage după sine o întârziere a călătoriei, pentru că între timp, fiica bolnavă a lui Iair se stinge din viață, iar, slugile sunt trimise spre a-i transmite lui Iair să nu-L mai ostenească pe Hristos, Cel care tocmai lăudase credința femeii cu scurgere de sânge, de aceea, îi spune tatălui îndurerat: „Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi”! Aşadar, Domnul Hristos ajunge acolo, unde e probabil așteptat să mângâie îndureratul cortegiu, intră în casă, restricționează accesul și le spune că aceasta nu a murit, ci doarme. Apoi, rămas alături de căpătâiul ei, îi adresează o invitație-poruncă: „Copilă, scoală-te!” şi răspunsul e imediat, deoarece tânăra se întoarce din nou la viață și îndurerații oameni sunt chemați să se convingă de realitatea acestui fapt, oferindu-i celei pe care boala o slăbise ceva de mâncare. În acest fel, putem vedea că această Pericopă ne vorbește despre Domnul Iisus Hristos ca Stăpân al morții și Cel care restaurează deopotrivă viața și sănătatea, ca fiind sensibil la durerile și neputințele oamenilor. Prin urmare, evenimentul se încheie cu un tablou sugestiv, când părinții fetei sunt muți de uimire, lipsiți de reflexe și incapabili de a reacționa într-un fel sau altul, iar, Domnul Hristos «le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat», aşa cum subliniază Evanghelistul, deşi era atât de multă lume în preajmă. Dar, vestea se va răspândi, poate tocmai pentru faptul că mesajul pe care vrea să îl transmită e acela că nu vindecarea e importantă, ci, modul în care Stăpânul vieţii şi al morţii ne percepe și ne valorifică! Vedem că în ochii slugilor lui Iair, copila devenise un cadavru, dar, pentru Domnul era încă o făptură umană! Poate că așa suntem și noi în ochii lui Dumnezeu, făpturi unice și irepetabile, ființe ce se cer iubite şi pe care Dumnezeu le iubește cu toată ființa Lui, atâta vreme cât știm să-I îngăduim credinţa, fiindcă ne învie din moartea păcatelor și ne hrănește, aidoma fiicei întoarse de pe alte tărâmuri, cu merinde sufletească bogată! Uneori, înviați din ghearele morții sufletului, suntem și noi poftiți a adăsta cu inimă iubitoare asupra aproapelui, pentru a-l învia și a-l scoate din ghearele durerii și ale neputinței, oferindu-i umărul pe care să plângă și îmbrățișarea caldă care topește gheața de pe cămăruţele inimii apăsate de păcatul răutăţii! În ultima instanţă, putem spune că Pilda aceasta ne îndeamnă și pe noi, cei care peste milenii ne aplecăm cu atenție asupra conţinutului ei, să ne păstrăm cu sfințenie credința, fiindcă, acolo unde ea există, totul e posibil și în favoarea noastră, cu atât mai mult cu cât Bunul Dumnezeu ne arată puterea credinței răsplătită în taină, după pilda femeii care s-a vindecat şi după ce Iair a văzut puterea asupra vieţii şi a morţii, prin învierea fiicei sale!

,,Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme”!
Aşadar, în Duminica a 24-a după Rusalii, avem posibilitatea să înţelegem că moartea constituie un accident în istoria umanităţii, inclusiv moartea presupusă a fi pandemică, fiindcă Dumnezeu nu a făcut moartea, ci, omul însuşi, prin păcatul săvârşit a creat-o în Grădina Raiului, aceasta putând fi numită fructul neascultării faţă de Creator. Poate tocmai de aceea o considerăm atât de nefirească, evitând cu grijă subiectul şi catalogându-l ca…un accident care produce frecvent incidente legate de anumite dificultăţi de înţelegere, de acceptare, ba chiar de raportare a oamenilor la ea. Prin învierea fiicei lui Iair, Mântuitorul nostru a voit să ne arate că, odată ce moartea a pus stăpânire pe viaţă, El nu putea rămâne indiferent şi pasiv, de aceea a creat un remediu împotriva morţii, anume, Învierea. De aceea, să ne gândim în orice moment la o «înviere» continuă din păcat, silindu-ne să restaurăm firea umană căzută în tenebroase patimi de tot felul, cu gândul la Învierea lui Hristos Domnul, care devine învierea noastră prin unirea cu El. Nu ne vine uşor să înviem zilnic, căci drumul se dovedeşte anevoios, presărat cu multe ispite, încercări ori afundări în cumplita vinovăţie a păcatului. Dar, dacă nu vom uita că Învierea lui Hristos reprezintă începătura învierii şi a vieţii celei veşnice (I Corinteni 15, 20), prototipul şi chezăşia învierii noastre, atunci rătăcirea în tenebrele păcatului, oricât de mare sau de împovărătoare şi adâncă ar fi, o vom putea spulbera! Deci, se cuvine să conştientizăm necesitatea unei «învieri» de fiecare clipă din păcat, ca pe o faptă permanentă, mereu actuală, menită să se petreacă cu fiecare dintre noi, pentru că de vrem să intrăm în locaşurile drepţilor, atunci când vom păşi pragul morţii fizice pământeşti, se cade să parcurgem calea de la moartea păcatului la viaţa cea nouă, fără de prihană, în toate zilele existenţei noastre pământeşti. Numai aşa vom înţelege că trebuie să ne întoarcem la Tine, Doamne, şi caută spre noi cu bunăvoinţă şi har! Aşadar, înainte de trecerea prin moarte şi Învierea de obşte, trebuie să căutăm învierea inimilor noastre. Prin urmare, atunci când vorbim despre Înviere, să n-o privim ca pe o stare legată doar de eshatologie, de sfârşitul veacurilor, ci ca pe una zilnică, destoinică de a schimba viaţa noastră şi pe-a lumii înconjurătoare. Pocăinţa neîncetată, conţinând bucuria Învierii este reazemul scării virtuţilor, dar şi însoţitoarea noastră în drumul către înviere şi îndumnezeire. Atât pocăinţa pentru propriile păcate sau cea izvorâtă din iubire, pentru păcatele întregii lumi, cât şi pocăinţa ca stare asumată, ca un nou mod de viaţă, ne preschimbă existenţa într-o continuă şi de viaţă dătătoare Cruce înălţată spre Înviere, până când vom ajunge la sfârşitul ostenelilor pământeşti, la Învierea cea de obşte, împreună cu toţi sfinţii, deoarece, prin aceasta Dumnezeu ne arată puterea credinței răsplătită în taină, după pilda femeii care s-a vindecat şi după ce Iair a văzut puterea asupra vieţii şi a morţii, prin învierea fiicei sale!

«,,Copilă, scoală-te”! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată».
Dacă privim cu atenţie, două minuni mari ne aduc în faţă la Sfânta Evanghelie care se va citi în Duminica a 24-a după Rusalii: mai întâi, că Iisus Domnul este chemat în casa mai marelui sinagogii, Iair, a cărui fiică, de 12 ani, era pe moarte, iar, pe drum, mulţimea se îmbulzea în jurul lui Iisus, când o femeie, suferindă de o boală grea, care cheltuise cu doctorii toată avuţia sa şi nici de la unul n-a putut să se vindece, s-a apropiat de Iisus pe la spate, chiar dacă a dorit, desigur, ca atât boala, cât şi vindecarea ei să rămână necunoscute de oameni, dar Iisus a simţit că s-a săvârşit minunea şi a vrut să o vădească pentru a ne da tuturora o frumoasă pildă de credinţă! Această putere pe care o numim dar, fiindcă ni se dă în dar, fără nici un merit din partea noastră, a adus vindecarea femeii, dar, mergând mai departe, iată că mai marele Sinagogii, Iair, se aruncă la picioarele Domnului, rugându-L să vie cu grabă, căci fiica sa e pe moarte, deoarece i se îmbolnăvise fiica, singura pe care o avea şi pierzând orice nădejde în îndreptare prin mijloace omeneşti, aleargă cu sufletul umilit la Iisus, rugându-L să vină să-şi pună asupra ei mânile Sale divine şi s-o vindece. Atunci, Lui Iisus i-a fost milă de această durere a lui Iair şi a pornit spre casa lui; pe drum însă, un servitor al lui Iair veni în grabă spunând: «Nu mai osteni pe Domnul, copila ta a murit», însă, mila Domnului întrece durerea: „Nu te teme – zice Iisus – crede numai şi se va mântui”! În faţa acestei privelişti dureroase, Iisus a repetat într-o altă formă ceea ce spusese lui Iair pe drum: „Nu plângeţi, că n-a murit, ci doarme”, iar, cei de faţă primesc această confirmare cu neîncredere, cu zâmbete pline de răutate şi râdeau de dânsul, ştiind că a murit. Dar, Domnul Iisus trece cu vederea această lipsă de cuviinţă rezultată din neîncrederea în puterea Lui dumnezeiască şi în chemarea Lui înaltă şi îi scoate afară pe toţi, cu excepţia părinţilor şi a trei dintre apostolii Lui: Petru, Ioan şi Iacob, apucând mâna celei adormite şi strigând: „Copilă deşteaptă-te!”. Dând poruncă să-i dea hrană fetei şi nimănui să nu spună nimic din ceea ce s-a făcut, Mântuitorul Hristos a plecat mai departe, fiindcă Dumnezeu este Cel Care are stăpânire asupra vieţii şi a morţii, Hristos Mântuitorul nostru. Numai în credinţă este un urcuş, pentru că nu toate le poţi primi de la început şi nu toţi primim la fel! Pentru orice creştin, pentru cel ce cunoaşte învăţătura adusă în lume de către Fiul lui Dumnezeu, nici moartea nu mai este sfârşitul vieţii, ci, continuarea ei dincolo de mormânt în veşnicie. În concluzie, învierea fiicei lui Iair de către Domnul Iisus Hristos ne lămureşte nouă neliniştitoarea problemă a vieţii şi a morţii, arătând că viaţa depăşeşte puterea morţii şi că omul este creat şi se naşte pentru ca trăind viaţa pământească, după aceea să dobândească bucuria veşnică, bucuria pe care «ochiul nu a văzut-o şi la inima omului nu s-a suit» (I Corinteni 3, 9), pentru că Lumina lui Hristos este mai puternică decât luminile minţii noastre şi lămureşte problema vieţii şi a morţii! Totuşi, revenind la Iair, tatăl îngrijorat, Sf. Ev. Luca nu spune dacă acesta s-a supărat de întârzierea Domnului pe drum și nici măcar dacă s-a tulburat atunci când unul de-al casei i-a ieșit înainte spunându-i să «nu mai supere pe Învățătorul», fiindcă fata deja a murit. Desigur, omul sinagogii avea credința la care l-a îndemnat Iisus, fiindcă altminteri, fata nu ar mai fi fost înviată, dar, ştim din alte minuni săvârşite de către Domnul, că El vindecă pe baza credinței celor aflați în durere. Şi de aici, mai vedem că Dumnezeu alungă pe cei necredincioși, pentru că minunea învierii fiicei lui Iair are loc numai în prezența celor doi părinți și a trei ucenici. Deci, Iisus Hristos nu face minuni ca un protagonist într-un spectacol cu public, pentru că nu afișează anunțuri despre un lucru senzațional, ci, dimpotrivă, minunile Sale se fac pentru cei ce cred, nu pentru cei necredincioși spre a-i îndrepta la credința cea adevărată şi răsplătită în mare taină, pentru că Dumnezeu ne arată puterea credinței răsplătită în taină, după pilda femeii care s-a vindecat şi după ce Iair a văzut puterea asupra vieţii şi a morţii, prin învierea fiicei sale!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here