În Duminica a 22-a după Rusalii; Ap. Galateni 6, 11-18; Ev. Luca 16, 19-31 (Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr); glas 3, voscr. 9, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă Română, la Sfânta Evanghelie se va citi un text în care vom distinge cele două tipologii de oameni, bogatul şi săracul, pentru ca în cele din urmă să să ni se spună de către Sf. Ev. Luca: «Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui» (Luca 16, 22-23). Deci, avem două personaje, fiecare dintre ele cu o anumită poziție socială, primul fiind, ca şi în ierarhia socială, omul bogat, autosuficient, care se bucură de tot ceea ce el a agonisit, nefiindu-i dat numele, pentru că a purta un nume înseamnă relație, legătură socială cu ceilalţi, posibilitatea de a te striga cineva pe acest nume propriu. Vedem, aşadar, pe bogatul nemilostiv idolatrizându-și averea și crezându-se un om puternic, individul care excludea orice fel de relație cu cei din jurul său, când, nici măcar nu realiza faptul că la poarta lui era un om amărât, sărac, un om al străzii, cum am spune astăzi, acest Lazăr trăitor prin gunoaie,acesta constituind cea de-a doua tipologie a pericopei noastre! Într-un cuvânt, Lazăr era un om sărman, al containerelor de gunoaie, care își dorea să mănânce și el din rămășițele de la masa celui bogat şi trăitor într-o opulență stridentă, într-o bogăţie cu petreceri fără măsură, în comparație cu sărăcia lui Lazăr, de care le era milă până și câinilor care îi lingeau rănile şi care se hrăneau de multe ori cu firimiturile care rămâneau de la masa omului bogat. În prealabil, am putea spune că nu bogăția sau sărăcia sunt determinante pentru viața veșnică, iar, bogatul nemilostiv nu se duce în iad pentru că era bogat, chiar dacă pe Dumnezeu nu îl impresionează în nici un fel averea omului, oricât de puternic ar fi acesta prin bogăția sa, ci, se duce în iad pentru că l-a ignorat pe săracul Lazăr şi nu a știut să găsească o formă de relaționare, de sensibilitate față de cel care avea nevoie de puțină mâncare. Deci, Lazăr tânjea să-și potolească setea și foamea din cele pe care le avea cu prisosință bogatul şi a mers în Rai, nu pentru că era sărac, ci, pentru că a știut să-și asume această condiție cu multă demnitate, fără să cârtească și fără să reproșeze nimic bogatului nemilostiv, care trăia într-o formă de opulență destrăbălată, iar, în acest fel, Dumnezeu ne arată că unii care se încred prea mult în iluzia puterii și în starea celor bogați, consideră că nimeni nu-i poate doborî de pe soclul averii şi implicit, al puterii!
«Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră și în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porții lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar și câinii venind, lingeau bubele lui».
Aşadar, această parabolă este impresionantă prin mesajul pe care ni-l transmite, deoarece pare o simbioză de realism și simbolism, fiind singura parabolă în care Mântuitorul Iisus Hristos dă numele unui personaj, ceea ce ne face să credem că este vorba despre relatarea unei întâmplări reale. În esenţă, pericopa aceasta aduce înaintea ochilor minţii noastre contrastul izbitor care există între un anumit om bogat, somptuos îmbrăcat în purpură, bine hrănit, faţă de un cerșetor așezat la poarta sa, acoperit de bube, ale cărui răni le ling câinii și care tânjește chiar și după firimiturile care cad de la masa bogatului nemilostiv. Prin urmare, sunt prezentate în antiteză două persoane și două clase sociale reprezentative pentru perioada în care Iisus Hristos Domnul, Își desfășura activitatea Sa mesianică. Ştim foarte bine că sunt aduși în discuție de multe ori bogații în cuvântările Mântuitorului, însă, pentru a se arăta că nu bogăția în sine este un păcat, ci administrarea ei defectuoasă sau împătimirea celor care dețin bunuri și care, orbiți de strălucirea ei, nu Îl mai pot recunoaște pe Dumnezeu ca fiind adevăratul izvor al bogăției! Dar, de tot atâtea ori vedem că bogăția poate lua mințile omului (Luca 12, 13-21) şi poate împiedica ajungerea în Împărăția lui Dumnezeu (Luca 18, 13-27). Acesta este motivul pentru care Domnul Iisus Hristos în cuvântările Sale arată că doar prin milostenie bogatul se poate vindeca de egoism și de arghirofilie (lăcomie de bani şi de bogăţie), pentru a-şi folosi averea ca pe o treaptă care să-l apropie de Dumnezeu – modelul suprem de iubire jertfelnică și de smerenie absolută! De fapt, Evanghelia ne spune că bogatul se îmbrăca în «porfiră și vison», haine specifice regilor, pentru că «visonul» era inul de cea mai bună calitate şi îmbrăcat în aceste haine somptuoase, bogatul sărbătorea în fiecare zi şi fiecare clipă era pentru el o sărbătoare strălucită, care să impresioneze pe cei bogaţi ca şi el! Astfel, bogatul a fost nepăsător și egoist, s-a mulțumit doar cu ale sale bogăţii şi l-a ignorat pe Lazăr. Însă, după plecarea din această lume, condiția celor doi se inversează, deoarece, Lazăr s-ar părea că trăiește în desfătare spirituală, pentru că de cea materială a fost privat în viața pământească, el fiind în sânul lui Avraam – expresie biblică a Raiului, ceea ce simbolizează apropierea maximă de ceea ce ne dă Dumnezeu după plecarea din această lume! Constatăm că în contrast cu săracul Lazăr, bogatul are o altă condiție față de cea pe care o avea pe pământ, aceea de om chinuit, care nu tânjea să se hrănească, ci avea nevoie numai de o mică picătură de apă. Tocmai acum se vede că îi știa și numele lui Lazăr, deși, cât era la poarta sa, îl ignorase, iar, dacă săracul nu ar fi avut nume, bogatul nu ar fi putut să-l strige, nu ar fi putut să-l identifice din mulțimea celor care erau în Raiul ceresc. Desigur, din textul Evangheliei nu deducem că bogatul s-ar fi comportat în vreun fel anume, ca să merite iadul şi nu ni se spune că l-ar fi batjocorit pe cel sărac, sau că ar fi avut vreo anume formă de relaționare cu el, aşa cum nici despre Lazăr nu ni se spune că ar fi exprimat ceva cu privire la cel bogat sau la propria sa condiție, de om sărman şi necăjit! Cei doi își primesc răsplata în funcție de modul cum s-au raportat unul față de celălalt și față de propria lor persoană, fiindcă bogatul idolatriza bogăția şi nu îl interesa nimic altceva! Poate că, nu întâmplător, săracul Lazăr zace în fața porții bogatului și nu în fața gardului, căci gardul separă oamenii, proprietăţile, arătându-se diferența/delimitarea socială clară între cele două clase, pe când poarta, care invită la comuniune, poate însemna faptul că cei doi, bogatul și săracul, doar prin împreuna lucrare se pot salva reciproc, prin faptul că bogatul, oferind din averea sa săracului, iar săracul mulțumind lui Dumnezeu pentru binefaceri și rugându-se pentru sufletul bogatului, constituie un motiv de meditaţie profundă! Săracul, în această stare, conștientizând atotprezența și purtarea de grijă a lui Dumnezeu, nu mai este interesat să lupte pentru bunuri sau funcții, ci, ajunge la înțelegerea vieții ca fiind singura realitate care contează și care se poate prelungi în veșnicie. În acest fel, săracul Lazăr, fără a cârti, fără a se răzvrăti, așteaptă cu multă răbdare să se îmbrace în haina de nuntă a Împărăției, să guste din Cina Împărăției, nu din firimiturile care cad de la masa Stăpânului bogat! Până atunci, suferința lui îi va fi pavăza în lupta cu ispitele, iar lipsurile, trepte ale răbdării și cale spre mântuire. În mod magistral, numele acestui sărac mântuit arată faptul că lui nu-i lipsea nimic, pentru că Îl avea pe Dumnezeu în el, iar acest lucru suplinește și este mai mult decât mâncarea, băutura, confortul, faima, bogăția sau puterea politică din lumea de astăzi, o lume globalizată care L-a uitat pe Dumnezeu, Care ne arată că unii care se încred prea mult în iluzia puterii și în starea celor bogați, consideră că nimeni nu-i poate doborî de pe soclul averii şi implicit, al puterii!
«Dar Avraam a zis: ,,Fiule, adu-ți aminte că tu ai primit cele bune ale tale în viața ta, iar Lazăr, asemenea, pe cele rele; și acum aici el se mângâie, iar tu te chinuiești!”»
Desluşind şi tainele lingvistice, chiar numele de Lazăr se traduce prin expresia minunată: «Domnul este ajutorul meu», iar acest lucru întărește argumentul pentru care pustnicii, mărturisitorii Domnului nostru Iisus Hristos, au ales ca să părăsească lumea aceasta păcătoasă şi decăzută, să fugă de duhul acestei lumi, de confortul existenței în aşa-zisa societate de consum, asumându-și calea sărăciei pentru a trăi plenar prezența Celui ce hrănește și adapă din izvorul din care cel ce bea nu mai însetează niciodată (Ioan, 4, 14). În cele din urmă, vedem că Lazăr și bogatul nemilostiv mor amândoi, însă, soarta lor în lumea de dincolo este total diferită de ceea ce au trăit în această lume. Este un plan răsturnat, care reliefează o realitate neașteptată, dar care, de fapt, nu este altceva decât continuarea în veșnicie a stării spirituale, a vocației și a lucrării spirituale din lumea aceasta. Săracul Lazăr, cel care s-a umilit în lumea aceasta îndurând neajunsurile, dar păstrându-și sufletul curat pentru a-l umple de prezența lui Dumnezeu, s-a bucurat de acest preaplin de har în sânul lui Avraam, iar bogatul, care și-a risipit darul vieții hrănindu-și simțurile hedoniste (în plăceri) în viața pământească, uitând de Dumnezeu, ajunge după moarte și mai departe de Dumnezeu, la marginea existenței, acolo unde te aruncă fuga irațională de Dumnezeu și te leagă de iubirea egoistă! Ca o firească şi legitimă concluzie, bogatul, fiind în chinuri, în iad, îi cere lui Avraam să i-l trimită pe Lazăr – care este în Rai – să-şi ude vârful degetului în apă şi să-i răcorească limba nefericitului care se chinuia în flăcările iadului (cf. Luca 16, 24), însă, Avraam îi răspunde cu blândețe: «Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti» (Luca 16, 25). Quod erat demonstrandum! Deci, Avraam îi amintește, astfel, că altădată el a avut parte de toate bucuriile, iar Lazăr a îndurat toate suferințele, însă, acum situația s-a inversat, iar, la această compensație se adaugă faptul că acum este o prăpastie de nedepășit între cei doi oameni. Bogatul, însă, insistă: măcar să fie trimis Lazăr în casa tatălui său, să îi avertizeze pe cei cinci frați ai săi, încă în viață, să nu ajungă să aibă și ei parte de un destin asemănător, ajungând în acel loc de chin. Dar, acest lucru se dovedeşte inutil, îi dă replică Avraam, căci pe cei ce nu ascultă nici de Moise, nici de profeți, nu îi va convinge nici chiar mărturia unui om înviat din morți. În final, vorbim despre un avertisment serios, deoarece, bucuria egoistă trăită în această lume bântuită de crize de tot felul, va avea drept consecință negativă suferința pe lumea cealaltă, în vreme ce, din contră, sărmanul, care va suferi în lumea aceasta, acolo se va bucura de toate cele din plin. Această parabolă aduce în atenţie prăpastia de netrecut ce separă două realități și apoi, când conversația începe să fie direcționată înspre interesul de grup, arată către valorile fundamentale şi se insistă asupra faptului că datul revelat primează în fața minunii, tocmai datorită caracteristicilor sale! Poate că lumea de atunci, ca și cea de astăzi, era ahtiată după senzațional şi aștepta minuni, vindecări, învieri și alte lucruri, iar, pe toate le privea ca pe niște strategii de marketing şi poate că tocmai de aceea, Domnul se manifestă cu parcimonie sub aspectul miraculosului şi nu face minuni pentru impresie, ci, ca să zidească în suflet, pentru că superlativul senzaționalului poate fi întâlnit, în opinia Lui, în paginile textului revelat. În ipostaza unuia dintre cele două personaje putem să ne regăsim oricând, putem alege noi între gloria efemeră a lumii și numele scris în veșnicie. Să ne mai gândim şi la câinii care sunt capabili să ofere omului suferind mai mult decât o societate prosperă care-l privește cu indiferență. Singurul lucru care contează pentru bietul om e o inimă bătând în vecinătatea sa, una caldă, ce se exprimă prin intermediul unei priviri senine, mângâietoare, ce nu judecă, ci, vine să ofere o sinceră și caldă afecțiune, pentru că iubirea va mântui lumea, nu firimiturile ce cad de la masa bogaților! Aşadar, sensul parabolei este pe cât de clar, pe atât de simplu, încât nu mai este nevoie de vreo explicație în plus, deoarece, Dumnezeu ne arată că unii care se încred prea mult în iluzia puterii și în starea celor bogați, consideră că nimeni nu-i poate doborî de pe soclul averii şi implicit, al puterii!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
